Shinee (Prieteni cu singurătatea - II)

Pronolog

- Dawnnie...
L-am privit... Printre lacrimi. Și i-am răspuns, dar nu știu dacă m-a auzit:
- Da...
     M-a apucat de mâini. Le privea. Era evident faptul că regreta... Ar fi vrut să mă ia cu el, numai ca să nu mă piardă.
     Mă iubea. Și mă durea... Totul.
- A fost o prietenie frumoasă...
I-am confirmat:
- Da... Cea mai frumoasă prietenie.
- Dawnnie... E ultima dată când ne vedem, așa că ar trebui să știi...
     Mi-am ridicat privirea și l-am înfruntat curioasă și întrebătoare. M-a privit în ochi preț de câteva clipe, apoi am simțit cum palma lui îmi mângâia obrazul drăgăstos. Cu cealaltă mână mi-a înconjurat mijlocul, mișcându-și-o constant de la talie, până la coaste. Era așa de catifelată acea atingere...
Mâna i-a alunecat de pe obraz, atingându-nu gâtul, părul.
      S-a oprit câteva clipe ca să mă măsoare din cap până-n picioare, apoi privirile ni s-au întâlnit.
     La fel și buzele...
     Credeam că voi muri... Ucisă de avea dragoste...
     Lacrimile îmi alunecau și mai rapid pe obraji, apoi îi atingeau lui mâna... Și el le ștergea mereu... Simțeam că mă iubește, că ține la mine, dar mă durea faptul că de acum ne despărțim și nu ne vom mai vedea deloc... „Deloc!”
     Așa dulce ni se atingeau buzele...
     Nu mi-aș fi imaginat vreodată acest sărut... Nici în cele mai frumoase vise!
Am auzit șoptindu-mi „Te iubesc!”, dar fără a-și dezlipi buzele de ale mele.

Ultima și cea mai frumoasă amintire a noastră. De atunci, din momentul în care avionul lui și-a luat zborul, totul s-a schimbat.
Și nu am să uit în viața mea... Acea durere.

„Oare ce îmi va rezerva viitorul în Seul, noua mea locuință?!”