Shinee (Prieteni cu singurătatea - II)

Primul răsărit

      Din momentul în care m-am trezit și am inspirat aerul proaspăt al dimineții, am realizat faptul că nu, nu sunt în Dallas, ci în Seul. Inspiram adânc, mă delectam cu acea mireasmă îmbietoare și voiam să rămân așa pentru tot restul vieții, să nu mai deschid niciodată ochii...
     În schimb, nu mă gândeam la nimic. La absolut nimic. Mă simțeam perfect! Atât de relaxată...!
     Într-un final, mi-am deschis ochii - involuntar. Am zărit un imens ocean alb și nu am putut distinge nimic pe moment. Când mi-am revenit, am realizat că o lacrimă fină mi se prelingea pe obraz. Probabil că era din cauza acelei puternice lumini a dimineții.

     M-am ridicat din pat, am mers spre imensa fereastră și am despărțit cele două draperii în grabă. O lumină orbitoare îmi acoperise trupul. Atunci mi-am amintit de acea clipă din aeroport, când fețele noastre erau la fel de luminate... Când ne priveam...
     Și sărutul...

     De fapt, acum credeam că sunt tare... Că pot rezista fără el, că o să-l uit.
     Acestea îmi erau gândurile și în momentul în care stropii fierbinți de apă se izbeau de trupul meu, sub duș. Nu știu cât a durat, dar momentele mi se păreau a fi interminabile...
      Și cam așa a trecut ziua... Am fost prin Mall - era la o aruncătură de băț față de apartamentul meu. Mă uitam prin vitrine... Nu am cumpărat nimic. Apoi am realizat faptul că trebuie să îmi găsesc o ocupație ca să fac bani. Mai aveam doar câteva sute de euro, dar nu îmi ajungeau prea mult timp...
       Mi-am amintit de toate clipele din Mall... - Singurele amintiri rămase cu Jacob... - În timp ce priveam rochiile din vitrine.
       În fine. Nu aveam nevoie de nimic, nu duceam lipsa nimănui; eram mulțumită de decizia luată. Dar mă simțeam puțin singură acum...
       Speram ca în viitorul apropiat să îmi găsesc prieteni sau măcar să mai vorbesc cu fetele mele: Shophie și Helen'.
       În pofida tuturor acestor gânduri dureroase, am adormit împăcată, zâmbind și așteptând cu nerăbdare următoarea zi.

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

       Abia se iviseră zorii zilei, totuși, eu îmi intrasem de mult în activitate. Eram în metrou; căutam stația din vestul orașului pe panoul cu traseurile și orele de plecare. Voiam să ajung la un centru de informare și să îmi caut un loc de muncă, dintre cele disponibile și accesibile mie...

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

     Dar nu am găsit nimic care să mi se potrivească... Undeva unde m-aș descurca. Peste tot aveam nevoie de cunoașterea limbii.
     În drum spre ‘casă’, m-am oprit din nou la acel Mall. Am făcut câteva cumpărături... Probabil din cauza stresului și fricii aceleia nemărginite față de viitor, căci după aceea le-am regretat.
      Stăteam pe trotuar, în fața Mall-ului, și căutam numerele de telefon ale lui Shophie și Helen'. În stânga mea se afla o fată destul de scundă, probabil era o liceană.
     M-a surprins ploaia care a început din senin... Și vocea cunoscută pe care am auzit-o spunând:

- Bună!

M-am întors surprinsă și am zărit din nou acea fată, cu corp perfect proporționat și voce blândă, privindu-mă curioasă.

- Kaltain!

     A râs pe sub buze; mi-a zâmbit larg, prietenește, de parcă ne-am fi cunoscut de zeci de ani...

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

„Dawnnie! Ce faci? Cum ești acolo?” - Helen', aproape țipând.

„E în Coreea, la coreeni ei!...” - Completează Shophie, râzând ironic.

„E bine. O mai știți pe fata aceea de la petrecerea lui Jacob?” - Eu.

„Iară' te gândești numai la Jacob? Sayonara! Te-a părăsit, prințesă!” - Din nou, Shophie, pe un ton dur, apoi râzând cu putere.

„Fata aia cu nume ciudat? Kellay, sau cum era?!” - Întreabă Helen', dându-și seama la cine mă refer.

„Da, ea. Cred că îmi va deveni una din cele mai bune prietene de aici. Stați liniștite, tot voi sunteți și veți rămâne cele mai bune! Dar suntem la distanță...  Oricum, vă iubesc!”

(Conversația cu Helen' și Shophie, imediat după ce am ajuns acasă și mi-am deschis laptop-ul.)