Minciuna Perfectă

Capitolul 1 - Întâlnirea cu destinul

Cine sunt eu?

Ei bine, niciodată nu mi-a plăcut să mă descriu, dar fie...sunt o fată simplă ce trăiește într-un oraș mic, ador ploaia, sunt puțin mai retrasă (asta până ai ghinionul de a mă cunoaște), îmi pierd majoritatea timpului citind sau ascultând muzică, principala mea prioritate e școala și sunt genul de adolescentă fără sentimente, majoritatea persoanelor care mă cunosc îmi spun că sunt de gheață. Și...era o vreme când chiar tindeam să cred că e așa.
"Rebecca? Tu nu ai sentimente, nu ai milă, nu ai compasiune, nu simți!" Replica asta îmi răsună în întreaga mea ființă.

Totul a început într-o zi pe care probabil nu o voi uita niciodată, pe cât de simplă, pe atât de specială.
Totul decurge normal. După o zi normală de școală, puțin obositoare, ce-i drept, am ajuns în sfârșit acasă. Eram obosită, nu aveam chef de absolut nimic, însă era un singur lucru de care niciodată nu mă plictiseam, și anume, navigatul pe rețelele de socializare. Așa că, intru pe Facebook, însă de data asta îl găsesc plin de cereri de prietenie, mesaje și notificări, cărora în mod normal nu le acord atenție. Însă...de data asta se întâmplă ceva diferit...oare...tot Universul complotează împotriva mea? Obișnuiam să accept toate cererile, fără a mă gândi prea mult, cum de azi îmi răstălmăcesc obiceiul?
Așa că, arunc o privire rapidă tuturor și confirm prietenia.
Dar...realizez că nu am menționat nimic de familia mea...pfff, oare cum am putut omite așa ceva? Am cea mai ciudată familie, frumoasă, dar ciudată. Am genul de părinți "obsedați" de existența și viitorul meu...Nu îi judec, sunt conștientă de faptul că îmi vor doar binele, dar uneori mă sufocă...În caz că nu cunoașteți sentimentul, vă spun din propria experiență, să ai o Lena (soră-mea) cicălitoare care îți mănâncă, la propriu, zilele, nu e tocmai plăcut...
Revenind, după cum am precizat anterior, era inevitabil să nu apară și ea în "peisaj". După doar câteva minute în care am reușit și eu să mă bucur de "libertate", au apărut și mustrările...
-Hey, eleva corigentă (nu eram nicidecum corigentă, însă are o plăcere "vinovată" de a mă enerva), ce faci acolo? Nu te-ai săturat de Facebook? Ia și învață mai bine!
-Huh, era imposibil să nu remarci că mă destind puțin...
Ziua următoare avea să fie una ceva mai încărcată, așa că mă apuc de acum de teme. (1-0 pentru Lena)
După aproximativ 2 ore, mă retrag în același loc în care chiar mă simt în elementul meu, ignorând într-un mod subtil totul.
Wow, dar cine e disperatul ăsta care îmi urmărește fiecare poză? Hmm...trebuie să aflu...
Așa că, mânată de curiozitate, încerc să "demasc" infractorul."
Pare a fi drăguț...Wow, dar ce ochi frumoși are! Hmm...E într-adevăr simpatic...și mi-a dat like...Dar...nu-mi pasă, e un simplu străin, nu am nevoie de aprecierile lui.
Un străin care tocmai îmi dădea mesaj cu "Bună!" Am avut câteva ezitări pe moment...As putea totuși sa răspund. Dar...ce spun? Ce-i în capul meu? Nu îl cunosc, nu mă cunoaște, nu vreau să interacționez cu nimeni, nu am nevoie de alți disperați.