Minciuna Perfectă

Capitolul 3-Duelul

Dar..."De ce ți-e frică nu scapi"...Pentru prima dată în viața mea am realizat cât poate să fie de adevărată această zicală...
Mă simțeam ca pe fundul unei prăpastii, iar cei din jur aruncau cu tot ce aveau la îndemână...nu aveam nicio apărare, scutul meu format din nepăsare era distrus în totalitate...de către doi ochi albaștri și un zâmbet mirific...era cel mai frumos mod în care îmi imaginam moartea propriilor ambiții și principii...
Rebecca?! Pământul către tine...tocmai ce ai plecat de la școală...ești pe drum înconjurată de colegi...dar totuși nu ești prezenta.
După discuția cu subconștientul...tot ce simțeam în jurul meu erau niște pași confuzi...vedeam un amalgam de nuanțe calde...și parcă ieșeam ușor din abisul în care mă aflam...
- Hello, Rebecca! Unde naiba îți e capul? Tocmai ce ai intrat în 5 persoane...priveai în gol...și aveam impresia că nu ești aici...te strigam și nu aveai nicio reacție...e ceva cu tine...și nu îmi pot da seama ce...
Omfg, ce se întâmplă cu mine? Pe lângă orgoliu mi-am pierdut și mințile?!
Eram atât de confuză, priveam lumea exact cum ar face-o un nevăzător pentru prima dată...eram de-a dreptul  fascinată de lumea ce mă înconjoară, de energiile pozitive din jur, de glasul mut al fiecărei fărâme de viață...
Și odată cu asta observam și frământarea interioară a prietenei mele, Sandra, pe care o citeam ca pe o carte deschisă...ochii ei albaștri, profunzi și temători mă făceau să mă pierd în altă lagună a minții mele...așa că evitam să o privesc.
- Nu...nu știu ce e cu mine...stai liniștită, probabil se întâmplă toate astea din cauza incidentului de la școală plus câteva nopți nedormite, nimic grav, mă voi pune pe picioare curând. Tot ce vreau e să ajung acasă și să dorm puțin, voi fi ok.
- E ceva mai mult de atât, Rebecca, o văd...prin tine...
Mi se rupea sufletul în mii de bucăți când simțeam că sunt nevoită să o mint...și nu voiam să o dezamăgesc, era singura persoană care mă cunoștea cu adevărat...iar acum că s-a produs o schimbare la cel mai înalt nivel al meu, nu vreau ca ea sa aibă de suferit...
- Sunt ok.
- Sper. Te duc eu acasă, ok? Nu am de gând să te găsesc prin șanț și să te confund cu vreun alcoolic, ok?
Și în cele mai tensionate momente reușește să mă facă să zâmbesc, o ador. Și mă doare enorm când știu că nu îi pot mărturisi adevărul...nu pot să o fac...ceva din mine nu vrea, se opune...Dar...de ce?! Am ajuns să nu mă mai înțeleg...
- Chiar așa de amețită par?
- Vrei și un răspuns?
- Îl am deja.
- Imediat ce ajungi acasă vreau să mănânci și să dormi...Dacă te văd pe Facebook nu știu ce vei păți mâine la școală...
Facebook? Of, Sandra...nu știi cum lovești exact unde mă doare mai tare...dar...știu că nu vrei asta...
- Nu promit nimic.
Și în sfârșit am ajuns acasă...
- Ai grijă de tine! Te iubesc!
- Voi avea, promit! Și eu te iubesc!
Stăteam în poartă și o priveam cum se îndepărtează ușor... vedeam cât de afectată și nesigură era de vorbele mele , fiecare pas o trăda...În același timp mă temeam de faptul că ar putea să facă același lucru față de mine, dar nu fizic, ci moral, dacă aş continua să o mint...dar înainte de toate...trebuie să aflu ce se petrece cu mine, să descopăr adevărul ce zace în cel mai întunecat lăcaș al meu...iar, mai apoi, să i-l împărtășesc și ei.
Ce urmează acum?
Duelul mult așteptat...între mine și tipul ce îmi acaparase fiecare bătaie a inimii...