Exorcistul

2!

Chris adormi. Visă despre moarte în detalii nesigure, despre moarte de parcă nici nu se aflase vreodată de ea. Se auzea un târâit şi ea îşi pier­dea răsuflarea, se destrăma, aluneca în vid, gândindu‑se iar şi iar, nu voi exista, voi muri, nu voi fi, în vecii vecilor, ah, tati, nu‑i lăsa, ah, nu‑i lăsa să facă asta, nu mă lăsa să fiu în vecii vecilor nimic. Şi ea se topea, se dizolva, se tot auzea un târâit, soneria...

Telefonul!

Sări în picioare cu inima cât un purice, cu mâna pe telefon şi cu un gol în stomac; un gol în adâncul fiinţei ei. Telefonul continua să sune.

Ridică receptorul. Regizorul secund.

— În cabina de machiaj la ora şase, iubito.

— Bine.

— Cum te simţi?

— Dacă mă duc la baie şi nu ia foc, atunci bănuiesc că mai departe merge.

El chicoti.

— Te aştept.

— Bine. Şi mersi.

Puse receptorul în furcă. O vreme rămase nemişcată, gândindu‑se la vis. Vis? Mai degrabă nişte trăiri între vis şi realitate. Acea claritate în­spăi­mântătoare. Licăr al craniului. Nefiinţă. Ireversibil. Nu putea concepe aşa ceva. Dumnezeule, nu se poate!

Chibzui. Şi în final îşi plecă capul. Ba da!

Se duse la baie, îşi puse o rochie şi coborî încet la bucătărie, înapoi la viaţă, la şunca sfârâindă.

— A, bună dimineaţa doamnă MacNeil.

Grizonată, ofilită, cu pungi albastre sub ochi, Willie storcea nişte portocale. Un uşor accent. Elveţian, ca şi cel al lui Karl. Îşi şterse mâinile pe un şerveţel şi se duse spre maşina de gătit.

— Las' c‑o iau eu, Willie. Chris, uşor impresionabilă, îi văzuse privi­rea istovită, şi în timp ce Willie se întorcea acum lachiuvetă mormăind ceva, actriţa îşi turnă cafea şi se duse la micul dejun pregătit într‑un colţ al bucătăriei. Se aşeză pe scaun. Şi zâmbi cu căldură atunci când se uită la platou. Un trandafir roşu‑roşu. Regan. Îngerul ăsta. În multe dimineţi când Chris lucra, Regan obişnuia să se dea încetişor jos din pat, să co‑boare în bucătărie şi să pună o floare, apoi să bâjbâie înapoi cu ochii cârpiţi de somn şi să se culce la loc. Chris scutură din cap, cuprinsă de regret; amintindu‑şi: era cât pe‑aci să‑i pună numele Goneril. Sigur. Dă‑i înainte. Ia‑le tot în tragic. Chris chicoti la gândul acelei amintiri. Sorbi din cafea. Când privirea îi căzu din nou asupra trandafirului, expresia feţei îi deveni pentru scurt timp tristă, cu ochi mari stând să plângă, cu figura asemenea unui copil de pripas. Îşi aminti de o altă floare. Fiul ei. Jamie. Mort cu mult timp în urmă, la vârsta de trei ani, pe vremea când Chris era foarte tânără, o subretă oarecare de pe Broadway. Jurase să nu se mai dedice vreodată cuiva aşa cum i se dedicase lui Jamie; aşa cum i se devotase tatălui ei, Howard MacNeil. Îşi întoarse rapid privirea de la trandafir, şi când visul ei despre moarte se mistui în sus cu aburii de cafea, îşi aprinse iute o ţigară. Willie îi aduse sucul, iar Chris îşi aduse aminte de şobolani.

— Unde‑i Karl? o întrebă pe servitoare.

— Sunt aici, doamnă!

Ieşind cu supleţe de după uşa cămării. Impunător. Deferent. Energic. Adus de spate. Cu o bucăţică de Kleenex aplicată pe bărbie acolo unde s‑a tăiat când s‑a ras.

— Da? Stând în apropierea mesei. Răsuflând din greu.

Muşchi puternici. Ochi strălucitori. Nas acvilin. Cap pleşuv.