Intalnirea din Cinema (Intalnirea din Mall 2)

Capitolul 1

SERENA

Astept nerabdatoare ca verisoarele mele, Alice si Maya sa se pregateasca pentru a pleca la aniversarea de 24 de ani - de cand se cunosc - a parintilor noștri. Cand acestia ne-au povestit cum s-au cunoscut radeam si plangeam de fericire in acelasi timp. Adica acea intaplare cred ca a fost ceea ce i-a marcat pe viata. Eu una, sunt mai ghinionista de fel, nu am avut parte de o asa dragoste pana acum si nici nu vad una in viitorul apropiat. Stiu ca am mostenit aproape tot de la tatal meu, ochii negri, buzele acelea pline si rozalii, doar parul cret este al memei, cu toate ca al meu s-a cam ondulat de-a lungul timpului din cauza placii de par, oare cine a inventat-o?

De doi ani de cand eu si cu Maya si Alice studiem la ColumbiaDoctors in Pensilvenia, New York, avem apartamentul nostru. Mama si matusa Sisi ne-au povestit ca si ele au stat intr-un apartament, doar ca acesta a fost in Los Angeles, acolo unde s-au cunoscut acestia, iar matusa Lariss s-a mutat cu ele dupa cateva saptamani dupa ce se cunoscusera, dar asta nu pentru mult timp caci venise Craciunul si au fost cerute in casatorie si apoi s-au mutat fiecare intr-un apartament pana ce casele lor au fost gata.

Acum suntem putin cam departe de parintii nostrii care se afla in LA cu firma lor si albumele pe care inca le scot. Norocul nostru este ca o parte dintre bunici se afla la cateva sute de kilometrii distanta si daca avem nevoie de ceva putem sa ii parcurgem imediat sau daca este nevoie putem lua avionul pana in LA.

Azi avem un zbor in cateva ore catre parintii nostri. Ei nici macar nu stiu ce ii asteapta, dar cu toate astea noi vom fi acolo la fel ca si pana acum. Macar noi daca fratii noștri nu stiu sa mai dea semne de viata. Nu i-am mai vazut de mai bine de cinci ani de cand au plecat toti trei cu o bursa scolara de fotbal in Europa. Cine stie ce mai fac acum. Nu am mai pastrat legatura de doi ani si ceva, mai vorbesc din cand in cand cu parintii, dar sincer, pe mine una nu ma mai prea intereseaza asa mult.

Ziua in care Luis mi-a spus ca va pleca m-a intristat atat de tare incat nu am mai iesit din camera mea vreo doua saptamani in care am bocit dupa ei. Sa ii stii 25/24 langa tine, iar apoi urmatoarea zi cand te trezesti sa nu le auzi tipetele prin casa ca intarzie la liceu, e putin cam trist si poate aduce o depresie frumoasa pentru surorile terorizate.

-Esti gata?

Vocile verisoarelor mele ma intrerupt din gandit si imi intorc privirea spre ele si le observ imbracate aproape la fel ca mine. Ok, mi se pare si normal, la moda sunt aceleasi haine, de ce sa nu arate toata lumea la fel?!

-Da, sunt.

Zic si imi sterg lacrima care s-a rostogolit usor pe obraz. Amintirile cu fratele meu imi invadasera memoria si ma intrebam daca am sa il mai revad vreodata sau el chiar a uitat de mine, de noi, de familia lui, de locul in care a copilarit si a crescut, de acele momente in care ne sarbatoream zilele de nastere si piscina noastra era plina de spumna, caci asta era traditia inca de cand aveam eu trei anisori.

-De ce plangi?

Intreaba Maya si ma strange puternic la piept.

-Din nou Luis?

Raspunde Alice in locul meu.

Clatin usor din cap in semn aprobator si incep sa bocesc ca un copil mic.

Poate spuneam eu ca nu imi mai pasa, dar nu am cum sa nu ii duc dorul celui mai important barbat din viata mea. Cel care mi-a luat apararea mereu, cel care nu lăsa pe nimeni sa treaca de el ca sa ajunga la mine, cel cu care faceam toate prostiile posibile si mereu lua vina asupra lui. Cel care mi-a fost aproape mereu si ma sprijinea in absolut orice. Acel baietel care acum a devenit un barbat independent, acela care m-a invatat ce inseamna sa iubesc si cel care mi-a dat-o inapoi.