Maşinăria

Nu ştiu dacă mai sunt alţii ca mine, dar scriu asta ca un apel pentru ei, pentru voi direct dintr-un restaurant de pe autostrada 52B. Încă nu m-au găsit, dar nici mult nu mai au. Bloggeri, cititori, poate vreţi să faceţi o copie postării mele în caz că guvernul o va da jos.

Nu am fost niciodată ignorantă sau dacă am fost întotdeauna m-am zbătut să îmi înfrâng handicapul. Cel puţin o zi pe săptămână din verile călduroase din estul Europei; restul săptămânii îl petreceam procastinating. Aveam nevoie de şase zile în care să-mi ignor ignoranţa, să neg faptul că am atâtea de învăţat despre microuniversul din mine şi despre univers în general pentru o zi în care să citesc mai asiduu pagini de wikipedia şi bloguri suspicioase decât am citit vreodată o lecţie la română. Când nu era vară învăţam ce-mi era necesar pentru şcoală. Peste câţiva ani am ajuns astrofizician. Cu mulţi ani înainte, prin a zecea, fusesem pasionată de psihologie şi aşa mi-am dat seama că sufăr de ceva de care nu aveam cum să sufăr. Stockholm Syndrome a fost denumit aşa după un caz special. În urma unui jaf la o bancă din Stockholm  ostaticii au manifestat sentimente de afecţiune faţă de hoţi; ei erau de părere că erau binefăcători şi că îi ocrotesc, deşi erau perfect conştienţi de gravitatea situaţiei. Muse au chiar o melodie care se numeşte aşa. La o angajată sindromul a ajuns la un aşa nivel că s-a şi căsătorit cu unul dintre jefuitori.

Ce am învăţat de la Michio Kaku, şi am intuit mai înainte din clipurile universităţii din Anglia de pe Youtube, e că în univers orice se poate întâmpla şi se întâmplă pentru că universul e infinit. Ce e cel mai grav (pentru situaţia mea) e că totul se întâmplă simultan. Orice scenariu creat de mintea mea, orice dorinţă, orice închipuire sau orice carte – toate au un loc în universul infinit atâta timp cât există un număr finit de particule. E ca o problemă de combinatorică.

Multe dintre închipuirile mele, mai ales din adolescentă, erau destul de schematizate: mă îndrăgosteam (de un personaj fictiv de obicei) apoi creierul meu trebuia să facă cumva să mă imagineze lângă el. Dar nu oricum: el trebuia să fie înnebunit după mine. Ai putea spune că am o mică pasiune pentru tipii cu OCD. Întotdeauna inima mi-a jucat în piept când vedeam că cineva e posesiv în legătură cu mine; poate pentru că şi eu la rândul meu sunt posesivă. Spre exemplu, dacă era vreun supererou dintr-un film cel care-mi căzuse cu tronc, să zicem, mă răpea, mă ducea în buncărul (???) lui ascuns şi acolo rămâneam, frăţică. Totul decurgea ca la Stockholm Syndrome, doar că în capul meu îmi spuneam că e dragoste sau pasiune – în orice caz un sentiment, nu o dereglare.

Problema numărul unu e că eu şi un prieten neurolog am reuşit să inventăm o maşinărie care te trimite „în altă lume”. După ce am conectat transmiţătorul la capul meu şi am declanşat ce am declanşat, am avut temeri că nu e asta de fapt. Însă acum, când mă gândesc mai bine, zic că asta e. Faptul că crushurile mele din liceu, Iron Man, Tom Hiddleston, Matt Bellamy, Joseph Morgan şi mulţi alţii sunt pe urmele mele ca să – ghici ce? – mă răpească nu infirmă puterea maşinăriei. Într-un univers şi asta se poate întâmpla, ce-i drept.

Cealaltă problemă e că îmi va fi foarte greu să găsesc o sursă de energie suficient de puternică cât să mai încerc „teleportarea” în lumea iniţială (oricare ar fi aia) şi nu ştiu dacă voi avea timp.

 Dar totuşi... chiar vreau să mă întorc în lumea-lumea?

Postat de Adelyn la 02:32 pe 5 iulie 2020