Dominae

Chapter One

2 martie 2009, New York, ora 18:35. Peste 25 de minute exacte biblioteca "Madison's" se va închide, iar Anne nu va mai reuşi să împrumute cărțile.
Anne nu poate trăi fără să citească, iar cărțile o ajută şi cu insomniile cu care se confruntă aproape seară de seară.
Grăbi pasul puțin, având în vedere că ploua foarte tare iar umbrela şi-a lăsat-o pe masă, deşi mama ei îi spusese cu puține minute înainte să nu o uite, dar, era atât de grăbită încât a uitat  complet.
Cea mai mare frică a ei este să nu se ude cărțile. Ține foarte mult la cărți, iar când vede că nişte cărți suferă sublinieri, pete de cafea sau coperte rupte, se rupe şi o bucățică din inima ei.
Deşi le-a pus sub gecuța ei de piele neagră, stropii de apă găseau o metodă să pătrundă şi să o dăuneze. Mai avea doar două străzi de parcurs, şi 19 minute la dispoziție.
Străzile din New York sunt de obicei foarte frumoase, dar unele sunt pline de mizerii şi întuneric. Anne considera întunericul ca fiind arma cea mai puternică pentru un criminal. Oamenii sunt mai fragili,nu reuşesc să vadă foarte bine iar mintea lor este cuprinsă de frică, în aşa fel încât luciditatea lor scade şi nu se pot apăra la fel de bine. Dar Anne era deja obişnuită cu acele străzi, le parcurgea în fiecare săptămână.
Părea să ploaie din ce în ce mai tare, iar Anne era sigură că va prinde o răceală şi că va sta în pat pentru câteva zile bune, deci va trebui să împrumute mai multe cărți, ca să nu se plicisească.

Cum a ieşit de pe străzile întunecate, a văzut lumina bibliotecii, şi mai avea câțiva paşi. Se uita în jos, la papucii şi la pantalonii ei uzi fleaşcă. Era o senzație destul de nasoală, mai ales că afară nu era aşa de cald.
"Asta o să-mi fie învățătură de minte, nu o să-mi mai uit umbrela niciodată. Acum când o să ajung acasă, mama o să înnebunească, o să spună că tocmai a făcut curat şi că tot timpul eu..."

Simți o lovitură puternică, iar cărțile îi căzură de sub gecuță, fix în baltă. Erau ude şi murdare. Pe Anne o durea şi capul. Uşă bibliotecii se închise fix în fața ei, iar ea, cum nu era atentă, se izbi rău de ea.
Se aplecă să ridice cărțile şi să le scoată cât mai repede, să le mai salveze câtuși de puțin.
"Nu pot să cred!" Zise ea, cu în ton trist.
O umbră se plasează în fața ei, şi zise :"Oh doamne, ce prost sunt!  Îmi pare foarte rău domnişoară...". O voce caldă, care îi încălzea interiorul, de care avea nevoie în acel moment.