Stau lângă noi mei colegi de clasa, în curtea Facultății de Arte. Ar trebui sa fiu fericită, dar nu sunt. De ce? Asta era visul meu, nu? Asta am vrut, nu? Pentru asta am plecat, nu?
Pentru asta l-am abandonat, nu?
Abia dacă aud zumzetul vocilor oamenilor ăștia pe care nu ii cunosc, pe care nici nu vreau săi cunosc. Găsesc mult mai interesant frunzele roșii care cad ușor, ușor, una câte una din copacul din mijlocul curții. Vântul era din ce în ce mai rece și mai aprig, cu fiecare suflare lua din ce în ce mai mult din aer mirosul verii.
Culoarea frunzelor îmi aducea aminte de culoarea părului lui Stephen, dragul meu Stephen. Oare ce faci tu fără mine? Poate că deja m-ai uitat, banala de mine, și ți-ai găsit deja pe altcineva care să-ți ocupe timpul. Nu m-ar supăra, sincer.
Fusesem parcă lipiți unul de celălalt toată vara, în fiecare clipă a celor trei luni așa de minunate.
Îi dădusem vestea la sfârșitul Banchetului de Absolvire. Fusesem acceptată la facultate viselor mele, aveam să îmi pot îndeplini cele mai frumoase fantezii, pe când el rămânea în orașul nostru natal așa de plictisitor. Dar nu pentru mult. Nu, clar că nu. Stephen pe care îl știam eu, acum că terminase liceul și era major, avea să călătorească lumea, și într-un fel ar fi făcut același lucru ca și mine.
Când i-am spus vestea, nu mă așteptasem la atâta calm. Poate că nu îl cunoșteam așa de bine pe cât credeam, dar o persoană că el e greu de cunoscut. Întotdeauna visător și întotdeauna doar pe jumate acolo, cu fascinația lui despre tot ce nu cunoștea, cu mintea doar la stele.
Oricum, deviez de la subiect. În loc să fie supărat și să țipe, mi-a zâmbit cald, mi-a cuprins obraji cu mâinile lui reci și m-a felicitat. Eram așa de surprinsă în cât nici măcar nu am putut să ii spun mulțumesc.
Tot în seara aia, am început să facem planuri pentru vară, împreună. Să vizităm cât mai multe muzee și festivaluri, să explorăm cât mai mult sălbăticia din jurul orașului nostru - lucru pe care, oricum, începusem să-l face de când eram copii. Lucruri de genul ăsta. Mă simțeam așa de fericită că nu aveam să plec cu o inimă grea și cu gândul că i-am rupt-o pe a lui.
Zilele le petreceam râzând la glumele lui hazlii. Noaptea, mă durea burta de la orele în care chicotisem ca un copil mic, dar eram din ce în ce mai tristă când îmi aminteam că fiecare zâmbet mă ducea mai aproape de ziua în care aveam sa îl părăsesc pe Stephen.
Singura parte nefericită din toată vara a fost foarte scurtă - înafară de plecare - când am mers la piscina, în iulie. Eu stăteam pe marginea piscinei, cu picioarele în apa. Stephen ar fi trebuit să fie lângă toboganele imense care te trimitea ca pe o ghiulea în apa, dându-se de a 500-a oară.
La un moment dat nu am mai fost atentă la el, ci mai degrabă la mozaicul piscinei și cum apa reflecta lumina soarelui, cât de bine mă simțeam în acel moment. M-am speriat îngrozitor când brațele cuiva mă cuprinseseră și auzisem o voce strigând:
-Bombaa! I-am recunoscut vocea, și mă pregăteam sa îl întreb ce naiba avea de gând să facă, dar nu am mai avut timp. În cele câteva momente scurte în care m-am apropiat din ce în ce mai mult de apa nu mă puteam gândi la nimic decât la faptul că aveam sa mor.
Din fericire, asta nu s-a întâmplat. În mod evident.
În orice caz, socul căderii în apă m-a făcut sa uit tot ce aveam în minte pană în acel moment. Eram confuză și am încercat să respir sub apa înainte de a atinge fundul piscinei. Nu știu cât am stat acolo, încercând sa ajung la suprafață, dar sunt sigură că în de ajuns în cât Stephen și-a dat seama că făcut o greșeală.
