Îngeri Contra Demoni

Cap. 1: Sperante..

Uneori ma gandesc daca viata mea poate fii mai rea.. Adica.. Nu ma simt eu aia speciala. Dar de ce trebuie sa ma simt asa de prost cand ma vad oamenii? Parca sunt o povară pentru ei..
Ma plimbam de-a lungul străzii. E atât de pustiu si frumos.. Simt ca parca nu mi-e locul acolo. Ma simt mai bine aici. Câteodată ma gandesc si sper ca o singura persoana măcar sa ma "suporte". Ma gândesc ca poate intr-o zi, va veni o persoana care ma cunoaste, sa imi zică "Bunaziua" fara sa se uita urat la mine sau sa se simtă obligat, din politete.
Ma gândesc cum ar fii oare sa ies din rolul asta de prizoniera măcar pentru o zi. Sa simt si eu cum e sa fii om cu adevarat.
Daa.. Asa spusele speranțe.
Deodată aud pe cineva ca striga. Mi-a luat ceva timp pana mi-am dat seama ceea ce striga. Imi striga numele.
Inițial am vrut sa ignor. Dar striga atât de insistent încât am decis sa vad de unde vine vocea.
Oh.. Venea de la capatul drumului.

-Ce e, Alexander? Am spus eu pe un glas nepăsător.
-Hai acasa. Te rog. Toata lumea intreaba de tine.

Am ras putin. Si apoi am rostit cu putina tristete si sarcasm in voce:

-Toata lumea? Nu mai zi.. Cred ca au si plâns dupa mine.
-Hai.. Te rog.
-Alexander, nu însemn absolut nimic pentru ei.. isi pot trai viața perfect fara mine. Încă chiar mai bine.
-Ann. Te rog.. Doar seara asta. Hai acasa ca un om normal.

Nu stiam ce sa fac. Ar fii frumos sa imi petrec măcar seara asta cu fratele meu mai mic. Nu? Daca in fiecare seara stau sub lumina stalpului de langa cimitir citind.. Am oftat si am acceptat oferta.

-Ok. Ce mâncăm? spuse el fericit.
-Pff.. Vezi de ce prefer sa stau
in cimitir si sa citesc? spun eu zâmbind, mirată ca am schitat un mic zâmbet dupa mult timp.

--------------------------
Sper ca va place povestea. *-* am scris din greu la ea si cred ca e mai reusita ca cealalta. Sper ca asta sa strângă mai mulți cititori.