HAITA: Primul Alpha (#1)

HAITA: Prolog

PROLOG

Poate că a fost o idee proastă să înfiinţez Haita, acum că stau să mă gândesc la trecut. Poate că am făcut o greşeală imensă. Poate că, din neatenţie, pentru că eu,un om, am devenit Secundul unui vârcolac care avea să creeze cea mai puternică haită din ultimele sute de ani, am declanşat asta. Poate că din vina mea—Gray Summers, „câinele” lui Weston Sage—fiul meu a murit. El, şi alte mii de lupi, de oameni.

Nu vreau să mă mai gândesc la fiul meu.

Azi se împlinesc douăzeci de ani de când Haita a fost înfiinţată şi simt nevoia să consemnez asta în vreun fel. Deja Haita a devenit lucru de legendă; chiar şi de la geamul apartamentului meu, undeva într-un complex de protecţie în Utah, pot auzi urletele. În fiecare an, pe 18 octombrie, vârcolacii plâng căderea păcii.

Şi noi o plângem, la fel. Noi, oamenii, ne gândim la trecut. 18 octombrie e ziua Comemorării, o zi în care nimeni nu are voie să iasă pe străzi şi trebuie să se gândească la trecut şi prezent. Pentru că nu se ştie niciodată când un alt Alpha se va naşte şi va distruge lumea din nou.

Anul ăsta, totuşi, am să încalc regulile.

Mâine nu voi mai fi aici.

Sunt singurul rămas în viaţă dintre toţi. West, Aleks, Josh, Amanda, Ronnie-girl... doar eu. A fost o surpriză chiar şi pentru mine când am văzut-o pe Ronnie-girl aruncându-se în faţa acelui conducător Familiar să mă apere. Am văzut cum el şi femelele lui au sfârtecat-o, din dosul unui tufiş de wolfsbane1, în care mă târâsem. Ea a fost ultima conexiune. Acum toţi au plecat, iar eu sunt singur.

Nu cred în Rai. Nu cred că există un Rai pentru cei ca noi, oropsiţii. Nu am crezut niciodată, pentru că nu se putea ca un om ca tatăl meu să ajungă acolo. Dar uneori, când privesc afară pe fereastra murdară şi văd fluturarea vântului printre frunze, o parte infimă din mine speră că e adevărat. Nu pentru mine, sau pentru West. Ci pentru Aleks. Aleks, cu părul lui creţ şi lung, şi privirea lui caldă, zâmbetul lui ştirb. Aleks-copilul, Aleks-adolescentul, Aleks-adultul. Aleks-care-ar-fi-trebuit-să-fie.

Acum, sunt ultimul Secund rămas în această zonă. Poate peste Atlantic s-au aşezat deja noi comunităţi, relaţiile între haite şi oameni s-au reabilitat, pacea s-a aşezat peste Europa, Asia, Australia. Dar aici, războiul încă ne macină. Totul e în paragină. Speciile se urăsc unele pe altele, dar deja pot vedea cum micii pui corciţi se nasc, scâncind, în apartamentele de vizavi. Nu sunt un pervers, dar mă fascinează cum ochii le strălucesc atât de tare în noapte încât pot să le văd viitorul. Galben, portocaliu—dar nici un roşu.

Cineva mi-a zis odată că, dacă nu există zvonuri de vreun nou Alpha în lume, atunci cel vechi încă trăieşte.

Nu am motive pentru care să îl cred. Acest capitol din viaţa mea s-a încheiat de mult, dar nu înainte ca războiul să înceapă. Haita era pentru mine un refugiu, un loc unde mă puteam ascunde, unde puteam să uit despre familia mea. Am fost protejat întotdeauna acolo, nu pentru că eram om, ci pentru că eram unul dintre cei mai importanţi membri, singurul care putea cu adevărat să ţină sub control cinci lupi feroce, iar apoi, sute de mii de alţi vârcolaci.

I-am iubit... pe toţi.

Chiar dacă Josh era un nesimţit.

Chiar dacă Amanda avea un râs uşor isteric, care mă trezea noaptea.

Chiar dacă West era prea protectiv şi mă ţinea mereu sub supraveghere, ca pe un pui.

Chiar dacă Aleks a fugit.

Chiar dacă eu eram un pesimist, care bea prea multă cafea şi care îşi certa fiul dacă nu lua note mari la şcoală.

Mâine nu voi mai fi aici.

Dacă vreun vârcolac va găsi acest caiet, şi va citi aceste rânduri, vreau ca el să ştie că războiul nu e o soluţie. Vreau ca el să înţeleagă că nu e bine să lupţi. Oamenii şi lupii pot trăi în armonie, aşa cum au făcut-o atâtea sute şi mii şi milioane de ani, de când ramura homo sapiens s-a despicat pe din două. Voi sunteţi aparte. Sunteţi o specie extraordinară. Nu mai luptaţi. Pentru numele a tot ce a fost bun în lume, nu mai luptaţi.

Aceasta este istoria Haitei. De la început până la sfârşit. De la caietul meu de însemnări de acum douăzeci de ani la cel al fiului meu, pe care l-am găsit în faţa cabanei într-o dimineaţă de mai. De la Alpha la Omega. Începutul şi sfârşitul.

Şi ea începe aici.