HAITA: Primul Alpha (#1)

HAITA: 1

octombrie 1999

Îmi lipisem nasul de geam, inspirând printre picăturile de ploaie de pe partea cealaltă a sticlei. Ceaţa respiraţiei mele se răspândise înspăimântător de repede în jurul meu, blocând priveliştea pădurilor, iar tot ce vedeam era o reflexie slabă a feţei mele. Simţeam miros de pământ şi mâl, iar răcoarea vântului ce se strecura prin portieră îmi atingea uşor faţa înfierbântată.

Împlineam optsprezece ani în acea zi.

Mersesem cu maşina până în capătul apropiat al Kansas-ului să o luăm pe Winnie, surioara mea mai mare, doar ca să ne izbim de privirea ucigătoare a unui soţ prea protectiv. Nu era ca şi cum îl învinovăţeam: şi eu, dacă aş fi fost în locul lui, nu aş fi privit cu ochi buni familia Summers. Mai ales dacă toţi bărbaţii depăşeau un metru nouăzeci.

Mi-am îndepărtat faţa de la geam şi am şters urmele respiraţiei mele cu mâneca, lăsând în urmă o dâră răcoroasă pe sticla umedă.

Era o zi ca oricare alta. Ploua. Era ceţos. Munţii, în depărtare, tronau chiar şi prin întunericul care se aşternea vertiginos. Puteam vedea cum luna plină se ridica deasupra orizontului, acoperind pădurea cu un strat de lumină albă. Probabil că dacă geamul ar fi fost deschis, aş fi auzit urletele haitelor de lupi, aşa cum făceam în fiecare seară.

Crescusem cu zgomotele parcului Yellowstone. Eram singurul din familia mea care-şi alesese, o dată cu construirea celui de-al treilea etaj al casei noastre, o cameră care dădea spre teritoriul lupilor, chiar dacă era şi cea mai mică încăpere, original destinată să fie o baie. Nu avusesem motive evidente. Cele pe care le-am evocat în faţa părinţilor au fost priveliştea şi „liniştea".

Nu că era vreo linişte pe acolo, bineînţeles.

Dar urletele lupilor mă adormeau în fiecare seară.

Maşina continuă să hurducăie pe drumul nepietruit. Lângă mine, sora mea s-a întins, căscând. Am simţit cum s-a uitat spre mine, apoi în cealaltă parte, să vadă dacă Oliver era adormit. Apoi drumul s-a netezit şi tata a dat muzica mai tare, acordurile de country răsunând în maşină. Simţeam că înnebunesc.

Probabil chiar o făceam.

Winnie m-a strâns de mână, încet, şi i-am simţit pielea fină, lipsită de bătăturile obişnuite unor oameni crescuţi în Silver Gate. Mi-am întors faţa de la geam. Stâlpii electrici răspândeau o lumină extrem de slabă pe autostradă, dar în ciuda întunericului am reuşit să o vad clar. Pe locurile din faţă, părinţii mei se certau vijelios, mama fluturând un pliant Walmart.

- Eşti bine? a şoptit ea, aruncând din nou o privire fugară fratelui nostru, sprijinit de portiera opusă.

Am dat din cap încet. Genunchii mi se loveau încontinuu de spătarul scaunului din faţa mea, îmi era cald, simţeam cum mă sufoc în spaţiul restrâns—dar nu puteam zice că nu eram bine. 18 octombrie avea să fie Ultima Zi. Ziua în care scăpam.

- Să ştii că eu ţi-am luat cadou, a continuat Winnie, vorbind cu acel accent uşor nazal pe care îl aveam cu toţii. S-a apropiat de mine, lipindu-şi şoldul de al meu cu un chicot. Frăţioare.

Un fulger a luminat cerul atunci, şi cel mai îngrozitor tunet a zguduit maşina. Am început să accelerăm, aproape zburând peste panta ce dădea spre intrarea în Silver Gate, alunecând pe noroiul abundent. Winnie şi-a strecurat mâna în buzunarul interior al gecii ei de piele, şi a scos afară ceva neuniform şi negru.

- La mulţi ani, Gray.

A deşirat lucrul în palma mea, şi apoi şi-a ridicat bărbia.

- Haide, deschide-l.