Werewolf Love

Capitolul 2

Ryan

Nu mi-am dorit locul ăsta, dar acum nu mai am de ales. Casa asta veche, uitată de lume și de Dumnezeu, e acum adăpostul meu. Prăfuită, cu pânze de păianjen care se întind peste fiecare colț ca niște văluri groase, cu mobila mâncată de termite și podelele care scârțâie de parcă ar vrea să-ți spună să pleci. Geamurile sparte lasă vântul să-și facă de cap și umbrele să danseze ciudat pe pereți, iar în jurul casei... în jurul casei e o junglă de buruieni uscate și lemne putrezite. E un morman de dezastru, exact ce trebuie ca să țină la distanță curioșii.

Eu sunt Brandon, „vârcolacul negru". Un nume care nu e doar un titlu, ci o povară. Printre ceilalți vârcolaci, reputația mea e ca o umbră lungă și rece. Oamenii șușotesc despre mine în pădure, iar privirea mea rece îi face să-și piardă curajul. Nu sunt genul care să se arate la întâmplare. Îmi apăr haita și nu permit ca nimeni să pună mâna pe ai mei fără să plătească prețul.

Dar acum, uitându-mă la asta... la acest loc care arată mai degrabă ca un mormânt uitat, simt un junghi în piept. Dacă ăsta e începutul, n-am cum să mă întorc. Trebuie să refac totul de la zero — parchetul, mobila, instalația electrică — dacă mai există vreun fir pe care să-l pot salva.

Dacă nu ar fi fost nenorociții ăia de vampiri care ne-au găsit atât de repede, aș fi avut timp să-mi refac forțele. Acum nu-mi permit să pierd pe nimeni. Am pierdut deja prea mulți. Și nu vreau să mai văd încă o luptă pierdută.

— Ee, haide, Brandon! Nu poate fi chiar atât de rău. Hai să fim optimiști! Trebuie să păstrăm o aură pozitivă și să alungăm toate energiile negative din locul ăsta, zise prietenul meu cu un zâmbet larg, în timp ce își freca mâinile încrucișat, probabil mai mult de frig decât de entuziasm.

— Dacă mai spui o dată „aură pozitivă" și alte porcării de-ale tale feng shui, îți promit că toată podoaba ta capilară se va transforma într-un pămătuf, i-am răspuns cu voce joasă, privindu-l pe sub sprâncene.

— Bine, bine... negativistule, mormăi el, dar tot cu zâmbetul acela prostesc pe buze. Deci, domnule Brandon, ce ai de gând să faci?

M-am întors către el, iar pentru o clipă, am tăcut. Fața lui, deși păstra o urmă de glumă, ascundea și o îngrijorare sinceră. Pentru mine. Pentru ce urma.

— Mai întâi, trebuie să fac o listă cu tot ce trebuie înlocuit în cocioaba asta. De la parchet până la mobilă. Poate chiar și instalația electrică. După aia, vedem ce mai e de făcut, am spus, oftând și întorcând privirea spre tavanul crăpat.

— Stop, stop, stop! Nu la asta mă refeream, spuse el, ridicând o mână ca și cum voia să oprească gândurile care îmi alergau prin cap. Eu vorbeam despre noii noștri vecini. Ai de gând să-i cunoști printr-o invitație oficială sau vom sta tăcuți până când unul dintre ei va apărea din umbre, spionându-ne?

— Vom vedea mai târziu acest aspect, am spus scurt. Acum trebuie să ne ocupăm de casă. Dacă vor să ne spioneze, măcar să aibă ce să vadă. Iar dacă vom ajunge să-i invităm, să avem măcar în ce să-i primim.

Am tăcut din nou. M-am întors spre casă. Zidurile ei reci și strâmbe parcă mă priveau înapoi. Începusem deja să regret decizia de a ne muta în Leavenworth.

***

Abigail

— Trezește-te, Abby! vocea lui Chris a pătruns în conștiința mea ca un ecou familiar.

— Serios, Chris? Ai de gând să-mi invadezi mintea și mâine dimineață? am mormăit, enervată.

— Dacă ești norocoasă, poate și la miezul nopții, a răspuns el cu un zâmbet obraznic.