Beautiful

Don't look at me

    — Fiecare zi este minunată! De aceea merită trăită din plin!
 

        Chiar dacă auzise de numeroase ori spunându-i-se aceste cuvinte, Clarice nu considera deloc că în societatea în care trăia, frumusețea consta și altceva decât cea fizică, că i-ar fi păsat cuiva de adevăratele bucurii ale vieții, de lucrurile ce nu se întâlneau la orice oră din zi ori noapte, dovada stându-i în însăși cariera sa, în faptul că întreaga lume îi cunoștea talentul, criticii oferindu-i mai multe aprecieri decât remarci, lăudând-o de mult mai multe ori decât o blamaseră pentru originalitatea de care dădea dovadă, pictând într-un fel în care nimeni nu îndrăznise, nimeni nu avuse curaj să îmbine diverse stiluri deja cunoscute într-unul singur.
          Iar cu toate acestea, nimeni nu o cunoștea cu adevărat, habar n-avea că ceea ce crezuseră unii despre înfăţişarea ei nu era deloc real, statura sa minionă, kilogramele în plus ori părul drept contraziceau femeile ce le pictase, cu care fusese adesea comparată şi poate din această cauză nicio persoană nu-i știa trăirile, nici suferințele, şi cu atât mai puţin bucuriile, păstrându-şi identitatea anonimă, în carieră contându-i doar numele, nu și viața; talentul primând în detrimentul prezenței fizice acolo unde ar fi trebuit pentru a se face cunoscută ca și alții dinaintea sa.
          Bucuria îi cucerise întreaga ființă, căci a-și expune picturile în Galeria Națională de Artă fusese visul ei din copilărie, pe când ceilalți de vârsta sa nu făceau decât să râdă de ea, de felul în care arăta, străin multora, considerată permament o ciudăţenie, deoarece o interesa doar să deseneze constant, singurul lucru ce o încânta, nepăsându-i de temele ce trebuia să le pregăteacă ori de lecțiile ce trebuia să le învețe pentru a absolvi școala, deoarece tot ce conta era să-și cultive talentul, să-și dezvolte cunoștințele suficient pentru a arăta unei lumi întregi că adevărata frumusețe nu consta în aspectul fizic, ci în în frumusețea interioară, sentimentele învingând într-o luptă ce nu avea nici o șansă de a deveni majoritară, mult prea puțini oameni ținând cont de ce nu întâlneau la exterior.
          Pentru moment, era singură în încăperea uriașă, iluminată din toate părţile de becuri ce împrăştiau în jur o lumină prea puternică pentru gustul ei, ce îi adăpostea lucrările în aranjarea în care vruse, nu doar fiindcă era și cea în care le pictase, cât reprezenta ordinea ce demonstra veridicitatea mesajului din picturile sale, surprinzând fiecare lucru mărunt din ce o înconjura, fiecare scenă trecută cu vederea de mulți, din simpla cauză că însemnau acțiuni care nu ieșeau în evidență prin absolut nimic, nu atrăgeau atenția nimănui, dat fiind faptul că majoritatea erau ocupați să câștige bani pentru a-și îndeplini visele, care nu erau altceva decât simple capricii datorate averii. Pentru Clarice, timpul nu se număra în bani, ci zile necesare pentru a-și alege scena ce avea să o picteze dintre sutele ce i se perindau în minte, ore de muncă, minute în care întindea vopseaua pe pânză, secunde de concentrare pentru a definitiva detalii ce o caracterizau, ce îi defineau adevăratul talent, de care era mândră fiindcă astfel reușise să se impună în fața propriei familii, căștigându-și primii bani prin vânzarea unei prime picturi de care, comparându-le cu ceea ce crease acum, nu era deloc încântată, nearătându-și pe deplin adevăratele capacități.
          Pașii o purtau de-a lungul sălii, lăsându-se ghidată de ecoul acestora, contemplându-și la rândul său creațiile așa cum urmau să o facă și vizitatorii ce ar fi plătit o sumă infimă, una de care nu beneficia deloc, ochii oprindu-i-se asupra cerșetorului zugrăvit pe pânză ce era aidoma realității, care îi ceruse să-l ajute și al cărui chip nu-l uitase nici acum, la mai bine de un an depărtare de acea zi, deoarece regăsise în ochii lui un licăr divers, de speranță, una deșartă, căci viața lui nu avea să se mai schimbe vreodată decât printr-un miracol, sfredelind-o îndelung în așteptarea unui dar, pe care i-l oferise nu numai fiindcă o impresionase situația lui ori mulțumirile repetate ce i le adresase, cât din cauză că oricâtă compasiune ar stârni la o primă vedere, chipul, schimonosit de deznădejde, încă păstra trăsături ce nu le regăsise niciunde. Indiferent dacă băiatul își dădea adesea din ochi părul pentru a putea vedea mai clar împrejur, reușise să surprindă safirele din ochii lui, de a căror frumusețe nu se îndoia că la vârsta maturității, ar fi impresionat într-un alt mod decât o făceau deja, culoare ce nu reușise nicicum să o reproducă, nici după zile întregi de căutat vopseaua potrivită, nici după sute de combinații de nuanțe ce nu redau ceea ce stăruia în subconștientul ei.
          Trecuse pe lângă pictura ce îi trezise amintiri despre sine, despre cum părinții ei o judecaseră fiindcă nu urmase aceeași carieră ca și a lor, nu optase să lucreze într-un birou îmbâcsit de diverse izuri, ci într-un atelier unde tot ce domnea era mirosul vopselei proaspăt aplicate de pensulele ce zăceau prin diverse colțuri ale meselor de lucru, contopit cu cel al pânzei și hârtiei depozitate prin diverse locuri, ocupând majoritatea spațiului său de lucru. Mult timp crezuse că dacă ar fi trăit în sărăcie, talentul său ar fi fost dovada că putea să răzbată peste situația precară și să-și întemeieze o mică avere, suficientă pentru a-și achiziționa cele necesare și ajuta frații, dar cum viața era mereu în contradicție cu ce visa, soarta i se schimbase brusc, devenind din copilul răsfățat, în cel izgonit de acasă de părinți la majorat doar fiindcă nu făcuse ce vruseră ei. Într-o anume măsură, nu regreta cele întâmplate fiindcă avea ocazia de a trăi fiecare zi așa cum își dorea, fără a fi condiționată de nimeni, fără a trebui să asculte de cineva care să-i coordoneze viața, bucurându-se de splendorile vieții ce o trăia departe de stresul cu care cei mai mulți se confruntau, beneficiind doar de liniștea naturii, în mijlocul căreia își achiziționase locuința.
          Nu știa când se pierduse în gânduri, sesizând mult prea târziu forfota dimprejur, mărturie a faptului că timpul trecuse și lumea deja începuse să se adune, la fel de fascinată ca și toți cei care nu-i văzuseră operele decât în fotografii, atenția ajungându-i asupra celui ce-și etala bogăția prin îmbrăcăminte, care se oprise în fața picturii ce ilustra un trandafir sângeriu abia înflorit, floarea ei preferată, imagine ce nu crezuse vreodată că ar fi reușit să o reproducă cu aceeași perfecțiune cu care realizase și celelalte lucrări, rezultatul uimind-o într-atât încât în prezent, chipul i se destinse, afișând un surâs de încântare pură la vederea bucuriei bărbatului ce se interesase de prețul cu care putea fi achiziționată. Făcuse un pas în direcția lui vrând să-i mulțumească pentru că se încredea în talentul ei într-atât încât acceptase prețul uriaș pe care îl puse, fiindcă banii avea să-i doneze unui orfelinat despre care aflase că ar avea nevoie de jumătate din prețul acesteia pentru a le oferi copiilor un trai mai bun, ceea ce nu spuse nimănui, dar gestul ei urma să fie descoperit imediat ce donația ar fi avut loc și nu deoarece în același moment ar fi anunțat personal presa.
          Însă se oprise instant, întrucât își dădea seama de ironia situației, de ipocrizia gestului, dat fiind faptul că nu putea să apară în fața lui și să-i mulțumească pentru ceva ce insul făcuse din proprie inițiativă, când, pentru el, ar fi rămas o anonimă, o persoană atât de neînsemnată, încât anticipa că ar fi râs de aspectul ei ca și ceilalți, cu toate că îi plăcea cum îi stătea rochia ce o alese după numeroase tentative de a-și potrivi o ținută cât de cât acceptabilă, ce nu i-ar fi scos în evidență defectele, de altfel numărându-se printre lucrurile ce descoperise că îi deosebeau, întrucât nu-l vedea ca fiind persoana ce s-ar fi trezit dimineața, alergând în mijlocul naturii, delectându-se cu frumusețea acesteia precum și să-i contemple creațiile, minunățiile pe care personal le descoperea în fiecare zi.
          Trecuse pe lângă el cu o nonșalanță ce o definea ca fiind înnăscută, aparținând caracterului ce și-l modelase în ultimii ani, de când locuia singură, izolată de vicisitudinile lumii în atelierul unde își crea propria lume, una atât de diferită de celelalte încât de multe ori simțea că era parte din ea, că se îmbinau cu atâta măiestrie, încât nimeni nu le-ar putea diferenția. Arunca priviri împrejur în parte surprinsă de numărul uriaș de vizitatori, căci nu se aștepta să fie atâția care să-și dorească să-i vadă picturile, și în același timp fiind complet încântată că putea fi printre ei, fără ca cineva să o recunoască, fără ca cineva să-i adreseze vreo întrebare despre ceea ce gândise cât timp le crease, pășind printre ei la fel de insignifiantă ca și cei câțiva chelneri ce se perindau printre oameni cu tăvi în mâna, servindu-se cu un pahar de șampanie din care sorbise la fel de mecanic ca și cei din jur.
          Zărise din depărtare pictura ce ilustra o mamă ținându-și în brațe copilul neastâmpărat, ce-și dorea în permanență să alerge în locuri nepermise, să ajungă acolo unde mama sa nu voia să fie singur, reușind să se concentreze asupra expresiilor diverse de pe fețele lor, să ilustreze dojeana din privirea mamei, indignarea pe gestului fiului ei, dragostea ce i-o împărtășea, simultan cu ochii zglobii ai băiețelului, al veseliei emanate cu întreaga ființă, precum și fascinația a ceva ce doar el știa, totul pe un fundal atât de estompat, încât abia puteai sesiza că întreaga scenă avuse loc pe stradă, în mijlocul trotuarului, acolo unde cei doi erau înconjurați de indivizi translucizi atât în realitate, cât și în creația ei. Buzele i se curbaseră spontan, deoarece visa la clipa în care ar fi avut proprii copii, să-și țină în brațe fiica ce s-ar fi jucat cu părul ei, trăgând cu degetele ei firave șuvițe din acesta, stârnind amuzamentul mamei sale ce nu ar fi pedepsit-o nicidecum pentru nimic din ce făcea, vorbindu-i numai cu bândețe, în nici un caz nu ar fi ridicat tonul.
          Trecuse mai departe, întâlnind în cale îndrăgostiții ce se priveau reciproc, lăsând la iveală multitudinea de trăiri comune, arătându-și vădit dragostea ce răzbătea din fiecare gest, fieșce atingere păstrând în ea un sentiment divers, în mâinile împreunate domnind dorința de a-și uni destinele, formând o familie fericită, mai intensă însă decât cererea tacită din ochii lui de a o putea săruta, ceea ce știa că în realitate se întâmplase, gestul precedând ceea ce urmase de cum rămaseră singuri. Trupurile le erau apropiate de o forță nevăzută, chiar ireală, părând că trupul unuia striga prezența celuilalt, atrăgându-se reciproc precum polii opuși ai unui magnet, comparație ce o regăsea și în trăsăturile lor, în diferența de vârstă și înălțime dintre ei, nepăsându-le că atrăgeau criticile celor din jur, că erau blamați tocmai deoarece nu se asemănau cu alte cupluri ce le defineau permament ca fiind normale, neîncadrându-se în tiparul celorlalte relații. Clarice se lăsa purtată de gândul că atunci când își va întemeia propria familie, la fel va fi tratată și ea, chiar dacă nu ar fi făcut decât să-și trăiască fiecare zi ca și cum ar fi ultima, ca și cum cel cu care forma un cuplu ori căsnicie, avea să plece în orice clipă, părăsind-o fără să-i mai pese de persoana ei, gând ce o mâhnise pentru câteva clipe, fericirea revenindu-i datorită a însăși bucuriei de pe fețele vizitatorilor.
          Se rotise lent, atenția ajungându-i asupra pianistului ce-și etala talentul în fața scenei, în prezența unui public numeros, concentrarea citindu-i-se pe chip, contopită la perfecție cu relaxarea ce o avea atunci când apăsa clapele, redând notele cu o claritate ce-și amintea că o surprinse, purtând-o de la agonia unei despărțiri tragice, la extazul reîntâlnirii cu persoana iubită pe alte meleaguri, înțelegând ulterior că era o reinterpretare a poveștii dintre Romeo și Julieta, cei doi însă murind în circumstanțe complet diferite, sătul ca unul să fie separat de moartea celuilalt. Cu toate că-i fusese dificil, putuse să arate delicatețea cu care bărbatul cântase, perfecțiunea cu care interpretase numeroase alte piese ce îi transmiseră stări tot mai variate, întristând-o prin notele grave, încântând-o cu cele joase și tulburând-o atunci când optase pentru o combinație atât de bine aleasă încât nu putea face deosebirea precisă dintre ele, nici măcar nu putea sesiza vreo distonanță, în cazul în care aceasta ar fi existat, ceea ce se îndoia că s-ar fi întâmplat.
          Voia să se piardă în mulțime, să devină o persoană fadă așa cum reușise să-i întâlnească pe toți cei care se regăseau în operele ei, oameni ale căror chipuri nu se deosebeau cu nimic, dar care reușeau să o fascineze, vrând acum să facă în așa fel încât nimeni să nu-i constate prezența, nimeni să nu-și dea seama că, deși anunțase că nu putea fi prezentă la propria expoziție, era chiar în mijlocul mulțimii, printre admiratorii operelor ei, delectându-se cu fericirea de pe fețele lor, fiindcă știa că era datorită ei, că ceea ce contemplau îndelung erau creațiile ei, unice în lume prin însăși diversitatea temelor alese, căci nu opta pentru muze monotone, găsindu-și inspirația acolo unde unii descopereau dezgustul, în locuri și lucruri anoste, surprinzând peisaje și scene unice. Simțea nevoia de a spune cine era, de a-și dezvălui într-un final identitatea după atâtea luni în care doar ea cunoștea peroana ce mulți se străduiau să o descopere, însă deopotrivă constatase și că nu putea, când își promise că atât timp cât va avea certitudinea că nimeni nu va mai râde de înfățișarea ei, va rămâne aceeași pictoriță necunoscută.
          Își continuase drumul, întrucâtva epuizată de efortul ce-l depunea pentru a nu se lăuda cu talentul ei, cu ceea ce însemna munca sa de zi cu zi, de altfel și singura ce-i dăruia pofta de viață la care alții râvneau, oprindu-se în fața celei ce reda trupul unei balerine în plină acțiune, gesturile denotând grația cu care realiza fiecare mișcare a brațelor ce și le ridica în aer, fiecare piruetă păstrând gentilitatea ce-i definea până și trupul, privindu-și publicul zâmbind, înveselindu-l cu partea sa dans, cu reprezentația ce rămase în mințile tuturor celor ce o văzuseră, atât datorită faptului că fusese interpretată impecabil, cât și fiindcă fiecare balerină în parte își executase mișcările fără cusur. Își amintea și acum interpretarea orchestrală ce-i întrecuse așteptările, întrucât deși fusese într-un loc faimos pentru perfecțiune, avea vaga impresie că nu ar fi reușit să o impresioneze așa cum tânjea, dar ceea ce se întâmplase îi oferise justificarea pentru a-și dori să imortalizeze scena, să păstreze o fărâmă din acele clipe, atât de vii în mintea sa și în același timp atât de ușor trecute cu vederea de oamenii obișnuiți.
          Capul i se rotise dintr-odată în direcția opusă, regăsind pictura unde stătea zugrăvit biroul ce adăpostea lumânarea pe jumătate arsă ce umbrea într-o amonie încântătoare profilul scriitorului aplecat deasupra acestuia, concentrat asupra cuvintelor ce trebuiau înșiruite pe foaie, a îmbinării ce ar fi exprimat adevăratele sentimente ce le transmitea o despărțire subită, una crezută imposibilă de către personaje. Pe Clarice o uimea încruntarea bărbatului, ridurile adâncite de pe chipul lui, ca urmare a faptului că nu-i era ușor să spună în cuvinte ceea ce gândea, să redea fapte și trăiri așa cum erau ele, fără vreo disimulare ori omitere, expresia feței înăsprindu-i-se dintr-odată, din cauză că dezagrea cele scrise, descriind impasibilitatea în locul durerii crâncene.
          Își amintise că în acele câteva clipe în care aruncase o ocheadă pe fereastră, acesta nici nu-și desprinse privirea de pe mormanul de coli din fața sa, scriind, tăind și ștergând frenetic lucruri ce le considera neotrivite pentru a fi oferite publicului larg, reprezentând și munca ce-i acapara zile întregi, ce-i ocupa atât de mult timp încât nu mai conta nici că nu se alimentase de o perioadă îndelungă, nici că praful se aduna în jurul său, uneori adormind peste acesta, neținând cont că trebuia să se ocupe mai mult de sine.
          Rememorase brusc voioșia copilei ce-i era rudă și care se bucurase nespus de mult atunci când își primise cadoul de Crăciun, rupând ambalajul acestuia cu mâini mult prea delicate, ce nu trebuiau deloc să fie folosite pentru ceva atât de însemnat, oferindu-se să o ajute și nici acum nu uitase beatitudinea ce o afișase fetița la vederea păpușii ce și-o dorise și pe care i-o achiziționase, fără să-i pese că prețul era imens. Se apropiase mai mult de pictură pentru a fi sigură că reușise să reproducă fiecare trăire în parte, fericirea că primise ce vruse, veselia că însăși atmosfera o făcea să râdă și chicotească neîntrerupt, zâmbind la rându-i, căci nu putea să rămână neutră la bucuria altora, nu putea fi indiferentă atunci când cei din jur surâdeau, fiindcă aveau motive temeinice, neînsemnate pentru unii, dar de o importanță uriașă pentru ei.
          Îi luase câteva clipe să-și dea seama că respirația i se oprise subit, nu deoarece și-ar fi revăzut vreo pictură mirifică, cât o făcuse din cauză că-l întâlnise pe cel care rămase cu privirea ațintită asupra reproducerii unor monumente reprezentative pentru orașele ce le vizitase, pictate într-o combinație atât de ireală și bine realizată, încât păreau că alcătuiau un singur peisaj, că făceau parte din același cadru, al aceluiași oraș, chiar din aceeași țară. Avuse nevoie de zile întregi de studiat fotografiile ce le făcuse în acea excursie, reținând detalii care, de cele mai multe ori, îi bântuiseră până și nopțile, dar nu regreta nici o secundă, întrucât reușise să redea fiecare amănunt nesemnificativ, comparându-le constant, putându-și vedea acum roadele orelor de muncă asiduă, expuse publicului ale cărui comentarii le auzea pe îndelete, surâzând când acestea erau pozitive și încruntându-se când remarcile i se păreau nefondate, datorare interpretării greșite a mesajului ce-și dorea să-l transmită.
          Își permise să-i contemple însușirile ce le găsea nu doar rare, cât nefirești, fiindcă nu-și amintea să fi întâlnit pe cineva cu trăsături atât de proeminente încât avea impresia că oasele îi străpungeau pielea în orice moment, că dintr-o clipă într-alta urma să-i zărească chipul distorsionându-se și transformându-se în cea mai hidoasă creatură dintre toate câte există, privind-o și străpungându-i ființa cu veninul ce-l transmiteau ochii lui, înlănțuind-o în gherarele lui, cu care ar fi sfâșiat-o și ucis-o.
          Își dădea însă seama că imaginația i-o luase razna, că nimic din ce-și închipuia nu avea să se împlinească, nu doar din cauză că nu-și număra zilele în fapte nemaiîntâlnite, căci era imposibil ca bărbatul—ale cărui buze cărnoase nu ezita să le admire, în contradicție cu nasul acvilin ce-i dădea un aer malițios—să devină altceva decât era, chicotind pentru sine când realizase că se lăsase cucerită de vise, de gânduri ce îi dădeau aplombul de a picta lucruri tot mai variate, ajutând-o să observe vietăți imperceptibile altora.
          Nu-și dădea seama că astfel atrase atenția celui ce-și deconcentrase privirea de la tabloul ce dorea să-l achiziționeze, îndreptându-și ochii adânciți în orbite asupra celei ce-i întoarse în același moment spatele, pășind spre pictura ce ilustra un peisaj ce i se părea că-l mai văzuse, că personal vizitase acel loc străin celorlalți, și, fără să poată pricepe cum, fuseseră în același loc simultan, fără ca măcar să se vadă, să fie conștienți unul de prezența celuilalt. Clarice își admirase opera, amintindu-și păduricea unde dormise câteva nopți călduroase de vară, învăluindu-se numai în zgomotele naturii, al apei ce curgea iute nu departe, atrăgându-i mereu atenția cântecul păsărilor, un ciripit dulce, ademenitor, ce o făcea să-și dorească să trăiască veșnic acolo, printre ele, fiind și ceea ce o îndrumase spre a se muta într-o cabană în mijlocul pădurii cu al cărui peisaj adormea și se trezea în fiecare dimineață, încântată că avea motive de a fi fericită.
          Închise pentru câteva secunde ochii, retrăind pe propria piele mângâierea soarelui, adierea vântului, răcoarea apei ce-i atingea trupul, dezmierdându-l și îmbiind-o spre a se lăsa pradă senzației, ceea ce și făcuse, înotând în marea majoritate a timpului, știind că se putea delecta cu fiecare lucru creat de natura însăși ce o dorea tot mai adânc în sânul ei, în locuri neexplorate de om, unul mai mirific decât celălalt, oferindu-i-se încă un motiv pentru care mulțumea divinității că i se oferea ocazia de a trăi în locuri splendide.
          Bărbatul îndrăznise să se apropie de ea, lăsându-și degetul să-i atingă delicat umărul dezgolit, gest ce o făcuse pe Clarice să tresară speriată, nu doar deoarece fusese complet luată prin surprindere, îndreptându-și atenția asupra lui, parțial iritată de ce făcuse, dar uluirea pusese brusc stăpânire pe ea de cum înțelese cine o deranjase. Încerca să se stăpânească, să-și domolească entuziasmul de a intra în vorbă cu el, de a face cea mai mică aluzie că îi atrase atenția încă din prima clipă în care îl văzuse, fiind și primul individ de sex opus care reușise să o impresioneze atât de rapid, inspirând și expirând profund, lucru care dăduse roade mult prea târziu decât dorea.
          — Aleph. Încântat.
          Nu finețea din glas o surprinse, cât o făcuse faptul că-i luase mâna într-a lui, sărutându-i dosul palmei atât de gentil, că avea constanta impresie că visa, că nu asista la propria expoziție, că nici cel din fața sa nu era prezent, ci și-l închipuia, fiindcă îl zărise pe stradă și-și dorise să-l cunoască, iar de aceea îl visa. Însă contactul fusese mult prea real, trăise momentul cu o intensitate ce depășea granițele unei reverii, ce o făcea să nege afirmația că individul era o fastasmă, blândețea din privirea lui nefiind o închipuire, însăși sfiala ei nu părea a aparține unui fapt improbabil.
          — Dumneavoastră?
          — Clarice.
          Abia își rostise numele, fiind prea timorată de a-și dezvălui identitatea, rațiunea dispărând când își dădea seama de politețea cu care îi vorbise, de amabilitatea cu care se comporta chiar și cu o necunoscută ce nu se asemăna nicidecum cu cele ce treceau pe lângă ea, aruncându-i priviri batjocoritoare, ceea ce nu regăsea nici dacă se forța în ochii lui Aleph. Distinse străbătându-i chipul o nedumerire ce în parte o cunoștea, deoarece atunci când fusese nevoie să-și spună numele, toți îl asociau involuntar cu cel al pictoriței ce locuia în același oraș, unii chiar crezând că era ea, lucru ce îl respinse mai categoric ca oricând, deja pregătindu-și justificările pentru orice ar urma să-i spună ori întrebe.
          — Pictorița?
          Înțelese imediat că nu putea să-și mai nege prea mult identitatea, căci sosise timpul să spună lumii întregi cine era, întrucât Aleph însăși îi dăduse elanul de a încuviința, prin simplul fapt că numele îi era cunoscut, că îi răsuna atât de familiar, încât putea jura că-i cunoștea fieșce critică în parte, fiecare cuvânt ce o motivase să-și sporească talentul, pictând orice, oricând și oriunde, tranformându-și într-o anume perioadă zilele în tortură pură, într-un supliciu din care părea că nu avea să mai scape, întrucât se forțase atât de mult să-și sporească cunoștințele, că număra orele în notițe despre teoria în ce privea stilurile clasice, propriile încercări de a detalia lucruri, precum și lecții particulare, luate până a începe cu adevărat să se specializeze în domeniu.
          — Dumneata ești criticul care îmi înțelegea pe deplin operele?
          Aleph făcuse o mișcare scurtă din cap, una aprobatoare, care întețise mirarea ce o afișa Clarice, încercând să-și revină din șoc, deoarece doar își închipuise chipul celui ce explica tuturor mesajele ascunse din picturile ei, din detaliile pentru care pierdea săptămâni de muncă, căci dorea să fie la fel de desăvârșite cum îi era întreaga carieră, în același timp diferite de oricare alt pictor, din trecut ori prezent, inspirându-se câte puțin din cariera fiecăruia.
          — În persoană. Ce-ai spune dacă m-ai însoți la o cafea? În acest fel ți-aș putea spune câteva păreri despre ce ar mai trebui îmbunătățit în picturile tale.
          Acceptase, din cauză că nu avea de ce să refuze și oricât de mult și-ar aprecia talentul, era conștientă că nu era perfectă, că încă mai avea de învățat, așezându-și palma într-a lui, lăsându-se condusă spre o nouă viață, una dominată de încredere în sine, acceptând că indiferent dacă nu putea fi ca și ceilalți, însăși viața ei era diferită de a celorlalți, cariera ei nu era des întâlnită, nici picturile amănunțite nu erau ceva comun, căci înțelese abia acum, indirect prin intermediul lui Aleph, că fiecare individ era unic, că nimeni nu se asemăna cu celălalt și implicit, nici nu avea de ce să se considere inferioară lor, bucurându-se de viața ce și-o alese, de vara ce trona în sufletul ei. după ce depășise numeroase ierni geroase ce crezuse în acele momente că aveau să o doboare.