Portarul

Nea Pintea, portarul

După o noapte rece, un cer fără stele și niciun eveniment care să-i pună la încercare vigilența, nea Pintea își trase pe urechi șapca îmbâcsită și scorojită de vreme, ieși pe ușa gheretei din fața spitalului și își scoase țigara. Vântul încă sufla cu putere și nu reuși să mențină flacăra brichetei ieftine suficient cât să o aprindă. Înjură printre dinți și o băgă la loc în buzunar.

— Nu vrea, nea Pintea, ai? râse doctorul Dimitrov, care observase toate strădaniile lui în timp ce cobora din noul Mercedes. Avea două operații grele de efectuat în dimineața aceea, dar era la fel de binedispus și încrezător ca întotdeauna. Dacă se întâmpla vreodată să fie ingrijorat, ascundea foarte bine acest lucru sub zâmbetul larg și privirea senină.

— Nu vrea, 'tu-i paștele mă-sii! Așa a ținut-o toată noaptea. Nu ne mai iartă Dumnezeu odată! zise nea Pintea cu amărăciune, strângându-i mâna.

— Ceva pagube?

— Nimic.

— Vreo urgență?

— Mitrache, de la nouă, a urlat cât l-au ținut plămânii, până i-a băgat Aneta pe venă un algocalmin și l-a potolit. Și, pe la unu, a venit un puștan schilod, cu falca ruptă. Îl târau alți doi flăcăi mai zdraveni. Vai de tinerețea lui! Două ore s-au chinuit Iancu și Aneta să-l coasă. L-au dus în paișpe, dar de pe acum trebuie să apară ta-su să și-l ia acasă. Cică nu e de stat la noi, că-l deprimă, concluzionă nea Pintea ironic.

Dimitrov zâmbi. Îl amuza felul în care portarul îi relata pățaniile de peste noapte.

— Carevasăzică, Iancu nu s-a plictisit în gardă, zise doctorul. O să trec pe la el, înainte să mă apuc de tăiat. Hai, fugi și dormi, nea Pintea, că mâine o iei de la capăt!

— Vă salut, dom' doctor!

Nea Pintea își îndesă mâinile în buzunare și o luă la picior spre casă. Vântul îi pătrundea prin geaca subțire de la uniforma de portar și chiar dacă avea puloverul lui maro, de lână, tocit la mâneci și la guler, tot simțea că-i ajunge frigul la oase. Se schimbase vremea brusc și conducerea spitalului nu apucase să le achiziționeze noile uniforme de iarnă, iar după cum stăteau lucrurile acum, probabil că nici nu o va face. Nu mai existau fonduri suficiente și o aripă a spitalului se închisese. Mai mult de jumătate din personalul medical își pierduse locul de muncă și se zvonea că urmează să închidă și secția de chirurgie, singura care mai funcționa în prezent. Iar odată cu ea dispărea și serviciul de pază.

Nea Pintea era printre cei mai vechi angajați. Avea cincizeci și doi de ani și lucra acolo de doisprezece. Nu-și amintea când trecuseră toți acei ani. Fiecare zi și noapte la serviciu se scurgea la fel: bolnavi de tot felul, unii intrau urlând de durere, alții ieșeau pe picioarele lor, rude disperate sau vizitatori încărcați cu pachete, doctori, asistente și brancardieri alergau preocupați de colo-colo. Toți se perindau prin fața lui, a portarului, care stătea cuminte în ghereta de la intrare, observând fiecare mișcare. Uneori i se cereau diverse informații despre medici, pacienți sau program de vizită, alteori intervenea el restricționând accesul în spital.

Pentru cei mai mulți dintre aceia care veneau în contact cu el, era doar o uniformă, fără chip, goală de suflet, aceeași în fiecare zi, indiferent cine ar fi îmbrăcat-o. Pentru foarte puțini devenea colegul simpatic și cu spirit de glumă, gata oricând să dea o mână de ajutor. Și aproape pentru nimeni, era un om cu o poveste, cineva.

Păși zgribulit în scara blocului, iar căldura și un miros pestilențial de canal îl loviră-n plin. Urcă două etaje în pas vioi, rasuflând cu greu. Mirosul de fiertură cu usturoi îl acoperea aici pe cel de la parter și chiar dacă asta îi trezea o vagă senzație de foame, știa că nu va putea pune nimic în gură. În fața ușii de lemn, vopsită cândva în alb, trase adânc aer în piept, scotocindu-și buzunarele după cheie. O găsi repede. Mâinile mari, cu pielea groasă și crăpată de frig îi erau și acum înghețate. Cu toate acestea, nimeri broasca din prima și deschise ușa.