Fantasme

1.

„Nu am chef azi, nu am chef azi,

N-am chef de nimic."

Razele blânde ale soarelui străpung cu greu obloanele ferestrelor, iar somnul meu piere odată cu mângâierea acestor săgeți scăpărătoare. Îmi deschid alene un ochi, apoi pe celălalt, iar un mârâit atroce îmi scapă printre dinți. Îmi încleștez degetele în marginea păturii, acoperindu-mi capul cu aceasta.

Zadarnic. Mai zăbovesc câteva clipe, însă lumina scânteietoare nu îmi dă pace.

Oftez adânc, bodogănind în sinea mea, după care mă ridic povarnic din salteaua veche ce zace pe podeaua prăfuită. Cu pași mărunți și puturoși mă îndrept spre coridor, la capătul căruia aceeași toaletă veche și urâcioasă mă așteaptă ca de obicei pentru a-mi săvârși siesta zilnică.

După mica înviorare, mă descotorosesc de hainele obosite si pătrund în cabina meschină și avariată, lăsând picăturile de gheață să îmi dezmierde fiecare părticică a corpului. După cele două minute în care aproape am înghețat, pot spune că m-am trezit de-a binelea. Din păcate, însă, odata cu deșteptarea mea, și conștiința cea enervantă a răsuflat în urma mea.

— Vezi? Vezi cum ai ajuns? Îți place oare să trăiești în mediul acesta jalnic?

— La naiba! Aici trăiesc dintotdeauna! mă răstesc răspicat, unindu-mi sprâncenele.

— Termină cu prostiile și nu te mai văita atât! Ridică-ți capul. Uită-te! Vezi ce văd și eu? Îți place ceea ce vezi?

Îmi ridic sfios privirea, urmărind în oglinda mică și spartă aceiași ochi căprui ce mă privesc compătimitor în fiecare nenorocită de zi.

— Ești încă tânără, Layla! Ești deșteaptă și ești foc de frumoasă! Este păcat să te ofilești în cămara aceasta neînsemnată, când există atâtea oportunități pentru tine!

— Atâtea oportunități, oftez epuizată. Desigur! Și cei din casa de vis-a-vis de florărie au nevoie de o măturătoare. Cum să nu mă fi gândit la asta?! Uite la ce e bună o conștiință! Încă un castel care necesită o Cenușăreasă...

Inspir adânc, apoi expir, după care o iau de la capăt. Și totuși, în ciuda străduințelor mele, câteva picături fierbinți îmi travesează obrajii, prelingându-se apoi pe gâtul firav, până când acestea sunt absorbite complet.

Deși îmi ignor conștiința care îmi ține discursul zilnic și timpuriu, nu pot să nu îi dau dreptate. Încă o dată! Voi mai încerca încă o dată. Cine știe?! Poate chiar am noroc...

Îmbrac singurele mele haine bune și îmi las părul să zburde liber pe spatele îngust, acoperind astfel gaura de la gulerul cămășii. Încalț unica pereche de pantofi care nu s-a deteriorat până acum și, deși sufletul îmi e răvășit și împovărat cu amărăciune, găsesc o fărâmă de putere pentru a schița un zâmbet micuț, aproape insesizabil.

Pășesc cu sfială pe ușa îngustă, iar un fior de gheață îmi străbate întreg corpul. Încă de cum ies din scară pot remarca construcția masivă și cărămizie ce se înalță riguros spre nori, oferindu-mi un peisaj sinistru, desprins parcă dintr-una din cărțile lui Stephen King. Mă îndrept reticent spre dânsa, simțind cum ceva mă îndeamnă să continui drumul împotriva propriei voințe.

Traversez cu atenție cele două intersecții, apoi pătrund pe o alee împodobită cu tei, al căror miros îmbietor îmi limpezește mintea. Adierea blândă a vântului și razele străvezii ale soarelui îmi mângâie pielea, în timp ce cântecul mlădios al privighetorilor îmi gâdilă auzul. Dacă aș avea ochii închiși, aș putea să jur că mă aflu într-un mic colț de Rai!

Însă, în discordanță cu aceste elemente serafice, norii cenușii asemeni balaurilor din basme care își fac apariția pe rând, unul câte unul, pe cerul de un albastru neobișnuit, și hornurile masive ale construcției din capătul aleii, ce emană o pulbere de fum negricios și înecăcios, îmi fac picioarele să tremure.

Senzația de spaimă și de părere de rău se intensifică pe măsură ce mă apropii de clădire, astfel încât, în momentul în care mă aflu în dreptul porții, parcă îmi vine să dau bir cu fugiții numaidecât! Însă, acel ceva ce mă îngâna și mai devreme, mă constrânge acum să apăs butonul soneriei, iar în câteva clipe, porțile se deschid larg, dezvăluind o cărare dreaptă, mărginită de fel și fel de pomi înverziți, unul mai zvelt și mai semeț ca altul.

La capătul potecii tronează maiestuos un ditamai palatul, căci dimensiunile sățioase ale clădirii nu îmi permit să o numesc „casă". Un gol în stomac și un nod în gât se ivesc în clipa în care ajung în fața ușii compacte, de o culoare castanie, ce pare a fi confecționată din lemn de stejar. Înșfac timorat mânerul, iar acesta se izbește cu putere de bucata din stejar. Ușa se deschide larg, însă, nicio siluetă nu se distinge de cealaltă parte.

Înghit în sec și îmi strâng ochii cu putere, după care oftez adânc și pășesc înauntru. Ușa se trântește în urma mea, făcându-mă să tresar speriată. Îmi ridic privirea din pământ pentru a cerceta cu atenție încăperea. Pereții sunt curați ca lacrima, de un alb imaculat, oferind un aer rece și stingher camerei cu mult mai mare decât întreg etajul din blocul meu amărât. Luminile macabre ale candelabrelor arhaice, ce atârnă de tavanul imens, se reflectă pe marmura strălucitoare care acoperă podeaua. Din mijlocul încăperii se înalță o multitudine de trepte, acompaniate de o balustradă ce pare a fi din aur. Ce mă înspăimântă și mai mult este faptul că nu există nici măcar un scaun în întreaga cameră!

Cine să locuiască într-un astfel de loc, pe cât de mare, pe atât de pustiu, dacă nu niște fantasme?!

— Oprește-te! răsună ca un ecou o voce răgușită.

Luminile se sting din senin, iar eu am înlemnesc numaidecât. Corpul mi se cutremură din toate încheieturile și nu îmi pot stăpâni teama. Mă ghemuiesc instantaneu, cuprinzându-mi capul între palme și, ca niciodată, încep să recit fiecare rugăciune pe care mi-o pot aminti. Se aud pași în urma mea și un strigăt acut ţâșneşte din interiorul meu în momentul în care ceva, sau cineva, îmi atinge umărul drept.

O iau la goană fulgerător, izbindu-mă de fel și fel de lucruri în întunericul obscur.

— Ajunge! acel cineva se răsteşte la mine, iar imediat după, încăperea se iluminează din nou...

***