Fantasme

5.

„Odată ce ai ales speranța, totul este posibil."

Cuvintele ei încă răsună în mintea mea aglomerată, iar lacrimile mi se opresc instantaneu. Ochii mi se luminează, iar inima mi se umple cu speranță.

— Vor-vorbiți serios? mă bâlbâi ca un copil mic care tocmai ce s-a oprit din plâns după ce i-a promis maică-sa că o să îi cumpere jucăria dorită. 

— Copilă, îmi șoptește calm în timp ce înlătură câteva lacrimi care încă se scurg pe obrajii mei. Am atâtea camere goale, sunt sigură că vei găsi una care să îți placă! continuă cu un ton glumeț, iar zâmbetul îmi apare imediat pe buze. 

Este un zâmbet sincer. Un zâmbet larg și luminos. Este un zâmbet de fericire. De fapt, nici nu știu prea bine ce este fericirea, dar știu că se simte. Cel puțin așa ne spunea doamna Grace; dragostea și fericirea se simt, nu se definesc. Iar eu acum simt că sunt fericită. Crystal a reușit în nici două zile să mă facă să simt ce nu am simțit de mult, dacă nu chiar niciodată în toți cei 22 de ani. Crystal a aprins în mine flacăra speranței, iar acum, scântei de fericire îmi traversează tot corpul. Este o senzație nouă și ciudată, îmi vine să râd și să plâng în același timp. 

Nu știu cum să reacționez, așa că mă fâstâcesc și mă agăț de gâtul său. Crystal îmi răspunde la îmbrățișare și suspină odată cu mine. Este o senzație plăcută care îmi alină suferința. Mâinile ei sunt destul de puternice pentru o femeie măruntă și destul de înaintată în vârstă, încât aproape că rămân fără aer.

— Mulțumesc! răsuflu cu ultima fărâmă de voce.

Trupurile noastre rămân lipite preț de câteva secunde, însă stomacul meu începe să scoată niște sunete stranii, cu care eram obișnuită. 

— Îți este foame! constată Crystal îngrozită. Hai să mâncăm, copilă, continuă cu un ton blând, după care mergem să îți iei lucrurile și să te instalezi în ce cameră poftești.

Buzele ei se lărgesc într-un zâmbet cald, care mă face să surâd la rândul meu. Crystal îmi întinde o batistă, iar eu o iau și îmi șterg lacrimile care aproape se uscaseră. Ne așezăm la masă și servim micul dejun în liniște. Razele soarele străpungeau ferestrele grandioase și îmi mângâiau spatele. Bucatele au un gust delicios, în special bacon-ul. Nu am avut ocazia să gust așa ceva până acum, dar cu siguranță ouăle ochiuri cu bacon au devenit mâncarea mea preferată.

La final valetul aduce desertul — două felii gigantice de tort de ciocolată. Un val de nostalgie mă zdrobește și nu șiu cum aș putea să îi mulțumesc doamnei din fața mea pentru ospitalitatea și bunătatea cu care mă tratează. Am mâncat la micul dejun mai mult decât mănânc eu într-o nenorocită de zi, de dimineață și până seara. 

— Să vă fie de bine, ne urează domnul înalt și manierat. Să vă mai aduc ceva?

— Nu, James, este suficient. Spune-i te rog lui Matthew să pregătească mașina. 

Vocea lui Crystal, deși era una blândă și liniștită, era impunătoare. Valetul se supune ordinelor, iar după ce termină de strâns farfuriile, dispare. 

— Ai multe lucruri, copilă? mă întreabă în timp ce se ridică de la masă.

— Nu.

— Haide, aproape că îmi ordonă și mie, să mergem să le luăm.

Dau din cap aprobator. Mă ridic de pe scaun și abia reușesc să țin pasul cu ea. Femeia asta este exagerat de sprintenă pentru vârsta ei. Ajungem în curte unde ne aștepta un domn sobru și grandios, îmbrăcat într-un costum negru. Părul îi era la fel de întunecat precum expresia lui, iar pe chip îi puteam distinge niște cicatrici, care mă duceau cu gândul că ar fi fost în câteva misiuni de război.