Condeier al copilăriei

„Aici, în întunecimea în care zac, cuvintele mi se risipesc sub peniţă, iar foaia îmi rămâne goală şi neînsufleţită. Aşteaptă ca cerneala să îi dăruiască viaţă, să îi ofere un scop. Poate mă asemăn cu hârtia - de ani întregi, am fost în căutarea unei pasiuni care să mă anime, să îmi facă spiritul să scânteieze. Şi, întocmai ca aceasta, nu-mi este cu putinţă să iau un condei în mână şi să umplu rândurile rămase nescrise."

Keela ridică stiloul de pe paginile caietului menit să găzduiască într-o zi o carte și privi cum tușul se zvântă în lumina lumânării. „Oare aceasta o să se întâmple și cu spiritul meu, când țelul îmi va fi spulberat de vânturi potrivnice? O să se usuce când o să-mi pierd speranța?", se întrebă fata, apoi își pecetlui gândurile între file. Dacă umplea paginile pentru cartea sa cu propriile trăiri neînsemnate, putea să lase frâu liber întrebărilor, să își împărtășească îndoielile hârtiei.

„Deznădejdea mă cuprinde neîncetat când deschid acest caiet și mă gândesc să scriu. Îmi privesc propriile cuvinte, însemnate cu luni în urmă și simt cum țelul mi se fărâmițează sub degete... Cum aș putea crede vreodată că sunt destul de talentată pentru a ajunge scriitoare? Nesiguranța îmi îngheață sufletul și șovăiala mă face adesea să închid caietul la loc, sperând ca acele cuvinte să rămână ascunse ochilor lumii pentru totdeauna, întemnițate între coperți de carton. Pentru o clipă, mă întreb când patosul visurilor copilăriei a secătuit, când realitatea a început să fie potrivnică scrisului, iar teama m-a silit să rămân împietrită în loc și să încetez să muncesc, să încerc.

Multă vreme mi-am întors ochii de la adevăr; îmi spuneam mie însemi că nu scriu din lipsă de timp sau pentru că oamenii îmi pun prea multă presiune pe umerii tineri. Însă, dacă scrisul m-ar defini așa cum îmi doresc să o facă într-o zi, zilele nu mi-ar mai fi risipite fără ca mâna să-mi cuprindă un creion și să scrijelească povestea personajelor mele. Nu?"

Keela ridică peniţa de pe pagini şi îşi semnă cuvintele cu lacrimi. Lăsă doar două să picure caietul şi să îi spele ruşinea, căci tocmai scrisese rânduri pentru ea însăşi în vreme ce la cartea sa nu mai lucrase de luni întregi. O întrista, o mâhnea dorul pe care îl purta personajelor sale şi nădăjduia ca despărţirea de ele să nu fie îndelungată. Totuși... nu putea pretinde că purta povara lacrimilor adevărate, căci nu o cunoscuse niciodată. Nu resimțise durerea și suferința vieții. În ochii tuturor, ar fi fost doar un copil. Dar personajele sale trecuseră deopotrivă prin vremuri pline de veselie și clipe scăldate în lacrimi, iar Keela le fusese alături neîncetat.

Nu îi crease din condei, ci din gânduri. Din iubirea sa necontenită, ura care o însoţea, din praf şi spuma mării, din neant şi întregul univers. Le dăruise tot ce avea şi primise în schimb atâtea! Un nou vis, o nouă pasiune, un viitor la care să aspire. Dragostea pentru scris nu luase naştere când peniţa şi hârtia se întâlniseră pentru întâia oară - ea s-a adâncit pe măsură ce personajele Keelei prindeau viaţă. Să îi fi rămas condeiul fără cerneală și ei ar fi fost nevătămați, viețuind printre gândurile fetei și călăuzind-o prin viață.

Aceasta era şi problema! Îşi iubea personajele, dar ştia că nu avea talentul de a le oferi o lume desăvârşită în care să trăiască. Degetele ei nu puteau ghida peniţa spre a le oferi universul pe care îl meritau. Cum îşi putea damna personajele să nu fie văzute de ochii cititorului așa cum şi le închipuia ea, minunate și pline de viață, doar pentru că nu avea voinţa de a le elibera pe hârtie? Doar pentru că se temea?

Trebuia să exerseze - cu timpul, peniţa i se va toci şi va înceta să zgârie foaia. Cerneala va curge lin, asemenea lacrimilor. Doar dacă se va antrena.