Razele soarelui îşi fac uşor loc printre jaluzelele trase ale camerei. Păsările se aud cântând, vocea lor formând un sunet scos parcă din basme. Maşinile încep să circule, iar vântul adie lin, balansând coroana copacilor într-o parte şi-n alta.
Mă trezesc uşor din pat, încă somnoroasă. Deschid televizorul din obişnuinţă, fără să mă intereseze programul. Deschid şifonierul şi-mi scot o pereche de blugi şi un tricou simplu, alb, lasându-le pe pat. Mă îndrept către baie, dându-mi jos halatul negru pe care-l purtam şi intru în duş. Nu peste mult timp, pe scară se aud zgomote. Ceea ce mă uimea e că, de când m-am mutat aici, nu s-au auzit zgomote, ţinând cont că sunt singura care stă la acest etaj. Ies repede din duş şi-mi pun din nou halatul pe mine, apoi deschid uşa curioasă. În faţa mea, un tip înalt, cu păr creţ se chinuia să mute nişte cutii mari de carton.
- „Hei, ai nevoie de ajutor?” îl întreb confuză. Atunci când s-a întors spre mine, ochii lui de un verde aprins mi-au furat pentru o clipă privirea.
- „Uhm... mă descurc. Mersi oricum, apreciez! Apropo, frumoasă... ţinută.” îmi spune acesta îndreptându-şi privirea către decolteul destul de generos pe care îl oferea halatul cu care eram îmbrăcată, afişând un zâmbet satisfăcător.
- „Mda, mulţumesc.” mă uit la el puţin înfuriată de comentariul făcut. „Deci, de ce te-ai mutat aici?”
- „Aveam nevoie de ceva nou. Dar acum poate am şi alt motiv.” spune analizându-mă din cap până în picioare.
- „Oh, serios?” mă uit urât la el şi schimb repede subiectul. „Ei bine, dacă tot nu ai nevoie de ajutor...” trântesc uşa tare şi mă întorc la treburile mele.
Trebuie să recunosc că noul "vecin" arată chiar bine, însă tupeul lui fantastic îl cam strică. Am rămas puţin cu gândul la cele întâmplate mai devreme, însă imediat mi-a zburat, deoarece trebuia să mă pregătesc pentru liceu. Mă îmbrac cu ţinuta lăsată pe pat, îmi iau telefonul şi geanta şi ies pe uşă. Când am ieşit, băiatul nu mai era pe hol şi nici cutiile lui.
- „Hmm... deci a avut dreptate când a zis că se descurcă.” încui uşa şi mă îndrept către maşină.
Drumul spre liceu nu este lung. Circa 5-7 minute. Am ajuns în faţa clădirii şi m-am dat jos din maşină, îndreptându-mă spre uşă, apoi spre clasa mea. Am intrat în clasă, însă spre surprinderea mea, în banca mea stătea altcineva. Persoana respectivă era întoarsă cu spatele şi nu îi puteam vedea faţa, însă nu părea cunoscut, probabil era un coleg nou sau ceva de genul. Tot ce puteam observa erau buclele ce fluturau în curentul produs din cauza geamului deschis. Acele bucle mi se părea familiare, le mai văzusem undeva, dar nu ştiam de unde să le iau. Mă îndrept uşor iritată spre acea persoană şi îi spun cu un ton uşor ridicat:
- „Îmi pare rău să te anunţ, dar stai pe locul meu.”
- „Scrie undeva că e locul tău?” băiatul se întoarce spre mine schiţând un zâmbet ironic atunci când îmi vede faţa. „Oh, vecina mea.”
- „Oh, din nou tu.” îl fixez cu privirea. Ochii lui verzi îmi invadau din nou toate gândurile. „N-nu crezi că ar trebui să-ţi cauţi alt loc?” spun eu bâlbâindu-mă.
- „Te superi pe mine dacă îţi fur locul?” îmi răspunde pe un ton sarcastic.
Îmi dau ochii peste cap, refuzând să-i răspund la întrebare şi mă îndrept spre spatele clasei unde era un loc liber. În timpul pauzei, eu, ca de obicei, stăteam în bancă şi citeam lecţia pentru următoarea oră. Toţi ceilalţi ieşeau afară, rămânând doar eu. Însă de această dată, nişte paşi greoi se aud îndreptându-se spre mine. Mă uit confuză să văd cine e. Şi cine să fie altcineva decât acel individ, mai nou... "vecinul meu"?
