Înşelaţi de aparenţe

Capitolul VI

Capitolul VI

Mi se intampla de multe ori sa ma gandesc la viitor fara vreo umbra de indoiala. Parea clar: noi doi, rezistand lumii in urmatorii ani. Noi doi, intalnindu-ne dupa cursurile de la facultatile care trebuiau neaparat sa fie aproape una de alta. Noi doi, impreuna pana la sfarsit. Nu m-as fi gandit niciodata ca ceva ar putea interveni, ca cineva l-ar putea arunca pe partea cealalta a globului intr-o saptamana, luandu-l ca o furtuna, fara a-mi da timp sa ma dezmeticesc.

Si totusi, iata realitatea lovindu-ma, nepasatoare ca de obicei. Ma trezisem in ultimele dimineti cu sentimentul de gol sufletesc ce nu poate fi ignorat. Nu aveam pe nimeni langa mine: Dean isi luase talpasita alaturi de mama lui, mama mea era prea ocupata ca sa treaca sa ma vada macar odata pe saptamana, iar prietenele mele aveau problemele lor. Probleme pe care le acceptasem ca fiind ale mele, doar-doar mi-oi abate gandul de la groapa in care se prabusea intreaga mea viata, intr-un ritm prea alert ca sa ma pot dezmetici.

Lily avea moralul la pamant din motive necunoscute. Asa-zisul ei iubit, personajul misterios pe care nu-l stia decat ea, o facuse lata de data asta. Nu stiam cum, dar cert era ca situatia nu era deloc roz. Ea nu dadea vina pe el. Nu dadea vina pe nimeni. Tacea si plangea, nu dormea noaptea si avea raspunsuri mecanice la actiunile ce o afectau pe parcursul zilei. Eram socata sa o vad asa tocmai pe ea, cea care deborda de energie, amica tuturor, cea care ajuta pe toata lumea si care stralucea pur si simplu in orice situatie. Aparent, viata se hotarase sa ne dea o lectie tuturor.

A, si mai era si Michael. Idiot pana la stele si inapoi, dar totusi plin de surprize, care mai de care mai neplacute. Avand-o pe credincioasa partenera Sam in dreapta lui reusise sa faca perfect stupizenia de test la mate. Deloc moralizator pentru mine, nu-i asa? Poate ca micuta farsa i-ar fi iesit mai bine daca nu era evident ca Samantha ii facuse toate problemele. Ei bine, la concurs nu putea sa se intample asa. Acolo cu totii eram pe cont propriu.

La liceu, primul lucru notabil din acea dimineata a fost fata blondinului, care arata de parca nu dormise cativa ani. Si totusi zambea, un zambet larg, in care se putea citi fericirea. Vazandu-l asa, am uitat cateva clipe de toate necazurile pe care mi le-a cauzat si m-am multumit sa-l analizez lipsindu-ma de sentimentele urate pe care mi le provoca vederea lui de obicei. Se sprijinea in tocul usii si puteam jura ca o face numai pentru a-si evidentia muschii bratului. Si Doamne, avea ce evidentia! Urmatorul lucru destul de evident erau zgarieturile de pe gatul lui, care mi-au inecat putin corabiile. Dar, concentrandu-ma asupra lor, am realizat ca erau prea egale si regulate, deci erau cauzate de un animal... nu de o tipa cu adevarat nerabdatoare. Apoi am observat ca ma privea cu ranjetul ala clasic, incercand parca sa-mi caute in suflet. Datorita lipsei de somn avea ochii injectati, iar culoarea rosiatica ii evidentia verdele irisilor, care parca straluceau.

- Te holbezi si ai un zambet cat toata faţa, obsedato.

M-am intors o clipa spre Emma, clipind nedumerita.

- Serios?

Rasul lui Lily a fost raspunsul de care aveam nevoie. Daca reusisem sa o scot din starea de jumatate-moarta, jumatate-depresiva macar pentru o clipa, inseamna ca ii oferisem o priveliste cu adevarat memorabila. Imi simteam obrajii arzand, dar m-am intors totusi la admirarea blondinului, propunandu-mi sa recunosc un adevar pe care incercasem sa-l evit ca sa nu par o persoana prea schimbatoare.

- E... dragut, am articulat cu ceva greutate, muscandu-mi buza pentru a impiedica marturisirea sa se auda prea tare. Nu-mi ardea de comentarii rautacioase.

- Si e tot al tau, adauga Emma. Vezi cum se uita la tine? Face asta de la inceputul anului scolar.

Tot al meu... frumoasa exprimare. Nu eram convinsa ca era adevarat, dar il prinsesem de cateva ori uitandu-se pe furis la mine in timpul orelor. De ce ma uitam eu spre el... asta era alta poveste.