Umbra trecutului

Capitolul 2

-Te-am salvat pentru că, pe moment, asta simțeam că trebuie să fac. Pe lângă asta am fost îndrumat la fiecare pas de Silda.

Fata se încruntă ușor la auzul acelui nume. Silda? Cine purta acest nume?

-Cine este Silda? întreabă ea cu o mare curiozitate și vibrație în voce.
Tânărul chicoti scurt, apoi o privi blând.
-Cum o poți uita pe bătrana de care te-ai speriat și de care, mai apoi, ai fugit?
Atunci Ridihima făcuse ochii mari și apoi încerca să-și ferească pe cât posibil privirea de-a lui.

-Îmi pare nespus de rău că am fugit. Eram foarte speriată.
-De ce te aflai singură în mijlocul pădurii?
-Nu știu ce făceam sau căutam. Amintirile mele sunt într-o ceață cumplită și deasă.
-Știi... Uneori e așa important să lași anumite lucruri să treacă. Să le dai drumul și să te desprinzi de ele. Mulți dintre oameni trebuie să înțeleagă că nimeni nu trișează, uneori câștigăm ceva sau pierdem ceva și invers. Nu aștepta să ți se dea ceva înapoi, nu aștepta să ți se recunoască efortul sau să ți se înțeleagă adevărata iubire. Încheie niște etape. Nu din orgoliu, din neputință sau mândrie, ci pur și simplu pentru că acel lucru nu se potrivește cu povestea vieții tale. Ar trebui ca toți să înceteze să mai fie cine erau și să se transforme în cine sunt.

Ridihima începu să se simtă prost și inutilă pentru faptul că el vorbea din inimă, iar ea nu știa nimic despre el sau cum să reacționeze la spusele sale. Pe moment se gândi că poate tot ceea ce el a spus era cu referință la sora sau familia lui. Se întreba dacă un om poate spune în cuvinte ce simte cu adevărat.

-Asta simți tu cu adevărat?
-Da, spuse el cu tărie și convingere. Cu siguranţă asta gândesc şi sunt la fel de sigur că aşa voi gândi mereu, orice s-ar întâmplă.

Preț de câteva secunde universul se opri din a mai respira atunci când ochii lui negri au privit-o pe Ridihima. Atmosfera din jurul lor era perfectă și liniștitoare, dar la un moment dat trebuia să se sfârșească o dată cu întunericul care acapara totul. Aproape că nu mai diferențiai mai nimic în jur, dar luminile din depărtare care aparțineau bărcilor te puteau ajuta măcar puțin.

-Cred că e timpul să mergem înapoi la tabără.

Ridihima încuvință și după ce el s-a pierdut în întuneric, ea mai aruncă o ultimă privire în urmă și plecase. Ajunse din nou în faţa acelei căsuţe mici şi privea către unul dintre prietenii lui care o cerceta amănunţit.
Când privirile celor doi s-au întâlnit el s-a încruntat Ridihimei.

-Deci tu ești noua pradă a lui Ermin? spuse el, atrăgându-i atenția Ridihimei care încă privea în jur.
La auzul întrebării a ajuns să fie uimită, nu numai de tupeu, dar și de formularea folosită. Ridihima știa că atâta timp cât o să stea aici cu ei, v-a întâlni multe obstacole și persoane care o vor jigni sau vor avea ceva cu ea.

- Așa mă vei numi mereu? Pradă?
Flăcările focului nu se puteau compara cu cele din ochii lui furioși.

-Tu nu ar trebui să te afli aici. Înțelegi? spune el intuitiv în timp ce face un gest de nerăbdare.

Ridihima încearcă să-și drege glasul înainte de a răspunde. Gândindu-se mai bine, ea rămase acolo unde se afla. Ar fi stat acolo până când ploaia, ninsoarea și alte elemente ale naturii ar fi transformat-o într-o statuie de piatră, dacă nu s-ar fi gândit că aici nu cunoaște pe nimeni și nu știe de ce sunt în stare.

Ridihima s-a abținut din a încerca să-l insulte sau să facă vreun pas greșit. S-a îndepărtat puțin de tabăra lor, încercând să mai distingă ce se afla în jur. Întunericul era foarte proeminent și te putea induce într-o eroare în orice clipă sau la fiecare mișcare.
Ridihima privi la cerul plin de stele lucitoare si simți că dacă ea ar fi vrut ca luna să fie aurie și cerul arămiu așa ar fi fost. Nimic nu e imposibil. Fără frică.
În acel moment sunetul unor pași se auzeau din ce în ce mai aproape de ea. Începea să i se facă frică și să se simtă neputincioasă, dar atunci din întuneric apăru' Ermin, poziționându-se în fața ei.
În întuneric, ochii lui străluceau reci și lipsiți de sentimente, lucru pe care nu-l observase la prima lor întâlnire, era diferit. Ridihima făcu o mișcare ușoară din cap și peste doar câteva secunde a simțit atingerea lui.

-Ar trebui să fii deja înăuntru. Este târziu. spune pe un ton calm, deși indiferent, care îi insuflă teamă cu fiecare secundă care trecea.

Ridihima încuvință din cap și cu o ultimă privire în ochii lui pătați cu cerneală neagră, plecă.
Intrase din nou în camera unde se obișnuise deja cu atmosfera și privi hainele care dădeau impresia că au fost așezate cu mare grijă și atenție.
Ea știa că erau pentru a dormi în ele, dar i se părea destul de incomod să știe că poartă hainele altei fete.

După ce Ridihima se schimbase, se așeză încet în patul care încă scârțâia.
Ermin intrase în camera ei, așezându-se pe un scaun de lângă biroul prăfuit. Încerca să nu arate faptul că ceva îl tulbura, dar privirea, emoțiile și gândirea profundă îl trădau cu desăvârșire.
Ea îi aruncă o privirea înveninată cu gânduri și apoi își trase pătura până la urechi, închizând ochii.
O măcina pe interior faptul că nu putea vedea ceea ce făcea el în jurul ei, dar nu după mult timp deschise ochii. Când o făcu, observă că el dispăruse, deși ea nu auzise absolut nici un zgomot și nu simțise nici o mișcare. Începea să se întrebe cât a stat acolo neclintit și a privit-o, înainte să plece.
Într-o clipă dormea și era singură. În clipa următoare era trează și el se afla lângă ea. El o încolțise din toate punctele de vedere.
Dintr-o dată ușa se deschide brusc, dar totuși silențios și cineva cu ochii pătați de sânge îmi pune mâna la gură pentru a fi sigur că am înțeles că sunt obligată la tăcere.

-Dacă respiri măcar, vei sfârși. spuse respirând sacadat. Ridihima recunoscu vocea imediat, dar nu avea curajul pentru a face mai mult. Se supuse.

***
Aștept păreri și sfaturi. Dacă vreți dedicație să-mi spune-ți printr-un comentariu sau pe privat.
Asteptați următorul capitol?
La medie este Ermin...