Tocilarul / Zayn Malik/

Chapter 6

Fugeam cât mă țineau picioarele doar ca să nu întru în vreo problemă sau să îmi tăbăcească și mie fundul. Gândul ăsta mă făcu să tremur.

Mi-am găsit mașina și am intrat repede, pornind spre casă. Am dărmat câteva tomberoane și cred că am călcat un șoarece, dar eram atât de speriată încât îmi era frică că o să dau peste cineva sau o să fac accident. Am încercat să mă liniștesc, micșorând viteza. Am ajuns pe strada mare, și am rămas la o sută de kilometri pe oră.

***
-Hei! Mă aude cineva? Câmpul era gol și sinistru pe timp de noapte, și încă mă mai întreb cum am ajuns aici.
-Rose... Mi-am auzit numele șoptit în vânt, un fior trecându-mi pe șira spinării.
Un băiat slab, cu un păr des și alb, ochi ieșiți din orbite și piele foarte palidă, aproape transparentă, îmi zâmbi ușor, lăsând la vedere niște colți ca de lup.
-C-cine ești? Am tremurat, făcând un pas înapoi.
-Uite, nu sunt aici ca să te sperii, sunt aici ca să te avertizez ceva. Îmi rânji, în timp ce se apropia de mine. Ei, partea cu speriatul cred că era o mică minciună, mai aveam puțin și făceam infarct.

-Viitorul tău se va schimba, Rose. Doar un lucru îți spun, gândește-te bine înainte să alegi, și să ai încredere într-o persoană. Nu se știe niciodată când se va dovedi exact contrariul la ce se dădea defapt.
Dispăru, lăsând o ceață densă să mă învăluie.

M-am trezit instant, punându-mi instictiv mâna la gât. Eram leoarcă și îmi bătea inima foarte tare. Eram încă în treningul de mai devreme, sau mă rog, de acum câteva ore.

Eram în camera mea, lumina palidă a felinarului întrând puțin în cameră. M-am dat jos din pat, picioarele mele goale atingând covorul alb și pufos. Am aprins lampa și am intrat în baie, aprinzând lumina și acolo. Expresia mea era una de speriat. Nici nu mă așteptam la altceva.

Părul îmi era ușor ondulat și foarte ciufulit, aveam pungi sub ochi, foarte roșii și umflate, de parcă aș fi plâns, iar întreg corpul îmi tremura. Vânătaia începea să se îngălbenească, semn că începe să se vindece.Mi-am aruncat apă rece la greu pe față, apoi mi-am pieptănat părul și l-am prins într-un coc. Hm, puțin mai bine.

Am ieșit din baie, stingând becul în urma mea, uitându-mă la ceas.
Trei dimineața. Am oftat și am coborât jos pentru a-mi face un ceai.
Lumina în bucătărie era aprinsă. Daniel înfuleca de zor o felie de pizza.

-Nu dormi? Am întrebat, coborând scările.
Se sperie, apoi îmi arătă degetul din mijloc.
-Nu mă mai speria așa! Vorbi cu gura plină.
-Ew, scârbosule! Nu te-a învățat mama bunele maniere, cum că la masă nu se vorbește? Mai ales cu gura plină.
-Dar tu m-ai întrebat prima!

Mi-am dat ochii peste cap și mi-am luat două pliculețe de ceai de afine din cutie. Am pus apa la fiert și m-am așezat în fața lui Daniel, strâmbându-mă la felul în care mănâncă.
-Hei, eu nu mă strâmb la vânătaia ta.

Începe.

L-am ignorat și m-am ridicat de lângă el, punându-mi pliculețele într-o cană, alături de un cub de zahăr.
-Aoleu, nu te mai supăra așa. Ia zi, l-a bătut Malik pe Nessman?

De data asta m-am întors spre el și l-am privit cu o expresie care ar spinteca, dacă privirile ar ucide.

-Ce te interesează pe tine? I-am răspuns acid.
-De ce nu m-ar interesa? Mâine o să fie bârfa liceului, iar tu ai fost deja să vezi live, așa că de ce să mai aștept până mâine?

I-am dat o palmă.

-Auch! A durut!
-Îmi pare bine.

-De când ai devenit tu așa rea?
-De niciodată. Așa am fost mereu, dar ai fost tu prost și nu ai fost atent la mine.

-Rose, ușor cu comportamentul ăsta. Puse felia pe jumătate mâncată înapoi în cutie, și mă privi serios.

-Altfel ce? I-am răspuns nervoasă în timp ce turnam apa călduță în cană.

-Altfel o să am grijă ca nimeni din liceul ăsta să nu mai stea vreodată cu tine.

Nimic nou. Oricum nu stătea nimeni.
Am dat nepăsătoare din umeri și mi-am turnat apa fierbinte în cană, lăsând aburul să iasă.

-Ești doar enervat și ofticat că nu ți-am spus ce am pățit. Dar nici nu o să se întâmple.

Am văzut cum s-a enervat și a ieșit val-vârtej din bucătărie. M-am așezat comod la masă și am început să sorb din ceai.

*
-Hei! Rose!
Mi-am întors plictisită capul spre vocea ce tocmai mă strigase, făcându-mă totuși uimită să o văd pe Sierra.

-Hei.
-Ai auzit?
-Ce să aud?
-Stai, tu nu l-ai văzut pe tipul ăla ciudat de ieri cât de învinețit este?
-Morgan?
-Da! Cică tipul ăla Zayn ar fi pus pe cineva să îl bată și chiar l-a făcut praf!

Am tremurat scurt. Nu îi puteam spune Sierrei că eu am fost aseară la fața locului și că tipii ăia au dat, practic, peste mine.
Deci Zayn chiar pusese pe cineva. Dar faza e, de unde îi cunoaște el pe tipii ăia care par atât de periculoși? Și unde e el acum? Nu l-am văzut toată ziua.

Deci daia Morgan nu mi-a făcut nimic toată ziua.
-Hei, Rose, mai ești aici? Mi-a fluturat Sierra mâna prin față, readucându-mă la normal.
-Ăm..daa, sunt aici. Doar mă gândeam. Ăăăm, da săracul Morgan..
Și-a ridicat sprânceana întrebătoare.

-Parcă era..
-Știi ce? Uite trebuie să plec, găsește-l pe Lucas, mai vorbim, paa!
I-am tăiat-o scurt Sierrei și am plecat. Trebuia să îl găsesc pe Zayn neapărat.