Destin

Primul şoc

Trrrrr! Trrrrr!

     -Cine a pus ăsta aici?! Ce naiba?!         
    Mă ridic în tip şezut, "uf!, asta e a treia oară în luna asta!" Soarele străbate fereastra . . . Stai aşa . . . asta e . . . LUNA! - Cred ca m-am lovit destul de rău la cap - Asta explică de ce camera e atât de sumbră!
    Aburii au o densitate atât de ridicată, încât mă împiedică să privesc înspre luminile și mişcările de afară. Sinceră să fiu, nici geamurile nu ajută prea mult! Adică serios, când a fost ultima dată când şi-au dat întâlnire cu vreo cârpă?! În fine...voi rezolva asta după ce dispare bâzâitul ăsta sâcâitor din capul meu!
     -Auuu! În ritmul ăsta voi ajunge să înnebunesc!-zic eu, ducându-mi mâna stângă în zona cefei. Ăsta da cucui!-adaug, cu un zâmbet satisfăcător la amintirea celor întâmplate înainte ca totul să devină doar un negru imposibil de pătruns.
     -Bună seara, domnișoară! Cum vă simțiți?!
    Tresar la auzul acelor cuvinte, vocea fiindu-mi foarte cunoscută, enervant de cunoscută!
     -Park?!?! Ce cauți TU aici?!
     -Bună și ție! - zise ironic băiatul înalt, creț, cu ochi căprui, haine negre și un halat alb care i se potrivea al naibii de bine!
     -Bună... dar... ce nai... -încerc eu să mă exprim, dar nu cred că mi-a prea ieșit.
     -Crezi că nu îmi vizitez eu pacientul fidel care, să nu uităm, de când a plecat din țară nici nu îmi mai dă vreo urmă cum că încă mai e în viață?! -zice Park, cu același aer de ironie în voce.
     -Stai puțin... noi unde suntem acum? -îl întreb, fața lui zâmbăreață luând forma uneia confuze.
     -Dana!! Tu nu ști?! -mă întreabă tipul din fața mea, de data aceasta complet derutat, dându-şi seama că eram serioasă.
     -Ce puii mei vrei să ştiu, abia ce m-am trezit! -ok, deja am devenit puțin agitată!
     -Ești într-un spital!
     -Păi bine, asta nu ar fi o noutate am mai fost luna aceasta de cel puțin două ori într-unul. Dar eu nu ştiu de ce doamne te afli tu aici!!
     -Păi... vezi tu... Hai mă Dana! Cum?! Tu chiar nu îți amintești să fi zburat cu avionul?! -Park are impresia că îmi bat joc de el, dar eu chiar nu știu despre ce vorbește!
     -Ce...ce avion? Când?
     -Ok, ascultă-mă! Tu acum probabil ai o scurtă pierdere de memorie, dar o să îți revi... stai, în ce lună suntem?!
     -Uită-te pe calendar, ce mă întrebi pe mine!
     -Of frate!! Tot imposibilă ai rămas! Vreau doar să îți testez memoria! -a zis Park puțin frustrat, dar am observat un mic zâmbet fugitiv pe fața sa... Probabil i-a fost dor de mine.
     -Ăăăăămmm... -vreau eu să îl sperii puțin, făcând ochii mari, prefăcându-mă că nu-mi amintesc.
     -Tu... nu îți amintești? -mă întreabă cu puțină dezamăgire în voce.
     -Normal că îmi amintesc, idiotule! Nu m-am născut ieri! Tu ști cel mai bine dintre toți că am trecut prin situații mult mai grave fără ca memoria mea să sufere câtuși de puțin! Și apropo, suntem în luna IUNIE... idiotule! -am spus ultimul cuvânt mai în șoaptă, dar totuși să mă audă, primind din partea lui un chicotit ce îmi încântară urechile.
     -Ha  ha  ha! -râse el ironic. Ai zis bine, așa că îți spun ce vroiam să zic. -o nu, a reapărut acel sentiment oribil de frica faptului că probabil știu ce urmează să îmi spună. Ei bine -continuă el-, draga și nu prea mult iubita mea Oana, -pokerface- tu, în acest moment te afli, sau mai bine zis te-ai reîntors în locul din care îmi câștig eu banii, Spitalul Universitar Myungwoo din Seul!!