Capitolul I.
Cerul parcă plângea, iar stropii reci se revărsau zgomotos, spulberând liniştea ce se simţea o dată. Ea, privea îngândurată şi din când în când stergându-şi încet lacrimile ce îi alunecau pe obrajii rozalii. Purta în suflet pierderea mamei, iar in minte avea doar amintirea tatălui ce plecase cu ani în urmă, era singură, trăind într-un apartament mixt din Boston.
Zâmbea cu putinţă când îşi aducea aminte de clipele frumoase trăite alături de cei doi părinţi, dar acel zâmbet dispărea, iar ochii săi se întunecau şi deveneau tot mai trişti atunci când realiza că nimeni nu îi mai era alături. Ar fi vrut să plece şi să adoarmă pe vecie, dar unele promisiuni către îngerul ce a plecat spre ceruri o mai ţineau în viaţă. Ştia că avea să lupte, ştia că avea să facă faţă şi altor momente grele ce aveau să urmeze. Încerca să fie puternică, lucru ce îi era în sânge, avea ambiţie şi nu dorea să cedeze vreo clipă, dar poate că era prea confuză să se gândească şi la viitor.
Se îndepărtase uşor de geam, picioarele ei goale călcând uşor pe parchetul proaspăt curăţat, cu mâinile sale firave cuprinse cana de cafea caldă, sorbind câte o gură. Aruncă o privire bibliotecii uriaşe, iar sute de glasuri ce trecuseră dincolo de moarte parcă strigau spre ea dorind să le fie ascultate poveştile. Iubea cititul, iubea să se piardă printre rândurile uimitoare ale unei cărţi bune, poate că şi ea era genul de persoană ce iubea simplitatea.
Uneori se gândea cum ar fi dacă s-ar îndrăgostii. Poate de un pictor ce avea să îi facă un portret minunat, sau poate de un poet ce i-ar fi scris poezii de dragoste, sau poate vreun cântăreţ, ce avea să îi dedice melodii lente prin magia unei chitare. Nu ştia încă ce era dragostea, nu avea idee cum să iubească, poate că s-ar fi bâlbâit atunci când ar fi vorbit cu băiatul pentru care avea sentimente, poate că s-ar fi înroşit imediat sau poate că doar ar fi zâmbit timid. Mintea ei era un loc complicat, unde s-ar fi putut pierde imediat. Râdea când realiza scenariile ce i se derulau în cap, dar nu băgă de seamă.
S-a aşezat uşor pe fotoliul moale si a privit din nou cum stropii de ploaie se loveau puternic de geam, peisajul era minunat, iar o stare de nostalgie o cuprinse din adânc. Îşi închise ochii pentru un moment, gândindu-se la ziua ce avea să urmeze. Avea sa fie o zi încarcată, ca şi psiholog, agenda ei era plină. Nu era o meserie uşoară spunea ea, dar avea plăcerea să ajute oamenii ce erau prinşi în intunericul depresiei. Îi făcea plăcere să îi asculte pe restul şi să găsească o cale de a-i ajuta.
Întunericul se lăsa uşor, iar somnul o cuprinse lent. Adormise pe fotoliul mare de culoare unui maro inchis, oboseala făcându-şi apariţia rapid.
Dimineaţa se apropia cu paşi mărunţi, frigul dădea târcoale, iar natura abia se dezmorţea după o noapte ploioasă. Ivy îşi deschise ochii încet, dorind să mai doarmă puţin, dar pacienţii săi erau mult mai importanţi decât somnul. Îşi băuse cafeaua fără a se grăbi, iar mai apoi se imbrăcă mai gros, cât pentru o dimineaţă friguroasă de toamnă.
Cabinetul ei era pustiu şi rece, mai dura până avea să se încălzească, iar până atunci îşi savura ceaiul, aşteptând primul pacient.
...
Scurte bătăi în uşă au spulberat liniştea ce puse stăpinire pe încăpere. Un băiat blond, cu gropiţe adânci şi buze roşiatice şi-a făcut apariţia. Avea un zâmbet vag, iar ochii săi emanau tristeţe. Ea ştia că ceva era în neregulă cu el, dar avea de gând să afle fără grabă.
Amandoi s-au aşezat faţă în faţă pe două fotolii negre.
Se priveau fără a spune vreo vorbă, el continua să zâmbească, iar ea îl admira în tăcere.
''Evan!'' spuse el cu o voce joasă
Ea tresării uşor, fiind trezită brusc din gândurile ei.
''Ivy! Încantată, Evan!''
El a zâmbit din nou, şi de data asta pe faţa lui se zărea un zâmbet larg.
''Sufăr de depresie şi încă nimeni nu m-a putut ajuta. Ştii, Ivy?! Mereu am crezut ca dacă mă voi indrăgostii vreodată o să îmi treacă, dar asta nu s-a întâmplat până acum. Vreau să se întâmple, vreau să vad ce e iubirea, vreau să mă simt altfel. De ce nu se întâmplă asta?'' spuse el, privind în gol
''Nu te poţi îndrăgostii forţat. Iubirea e ca vântul, nu o poţi vedea, dar o poţi simţii.Trebuie să fi liber şă să laşi sentimentele să vină de la sine, numai aşa poţi afla ce e iubirea. Nu poţi să faci totul obligat.'' spuse ea, trăgând aer în piept
''Ai mai simţit asta până acum?'' şoptii el confuz
''Nu..''
''Atunci de unde ştii toate astea?''
''Poate că şi eu mi-am dorit să iubesc, şi eu mi-am dorit să mă îndrăgostesc. Dar am realizat că dacă mă oblig pe mine însămi să fac asta, nu va iesi nimic.''
Era linişte pe moment şi o tăcere amară. Evan se ridicase, dorind să plece. Nu a spus niciun cuvânt până să îi gasească din nou privrea frumoasei ce nu arăta încă nicio reacţie. O privea aşa cum nimeni nu o făcuse până atunci, iar ea se pierdea încetul cu încetul.
''Aş vrea să te pot scoate la un suc.'' spuse el, lăsându-şi capul în pâmânt
Ea doar a zâmbit, neştiind dacă e doar imaginaţia ei, sau un băiat chiar a spus că ar vrea să o scoată la un suc. A afişat un zambet adevărat în acele momente, uitând uşor de clipele dureroase din viaţa ei.
''Şi de ce nu o faci?'' întrebă ea
''Îmi e frică că mă vei respinge.''
''Nu aş face asta!''
''Mâine sper să fi tot aici Ivy, sper să mă aştepţi aici, iar eu voi venii şi te voi scoate la o prăjitură cu ciocolata!''
''Parca era suc.'' spuse ea izbucnind în râs
''Ce spui de ambele?''
Râdeau împreună ca doi copii fericiţi şi fară griji. L-a privit apoi cum se îndepărtează de ea, dispărând în spatele uşii de un maroniu deschis. Poate că deja i se făcuse dor de ''pacientul'' ce abia plecase, dar ştia că nu a fost doar o simplă şedinţă, ci cunoscuse o persoana grozavă!
