Este o zi ploioasă şi monotonă. Este ora 07:00 AM, iar eu ca de obicei mă trezesc acompaniată de ceasul deşteptător de pe noptieră, mă duc la baie, fac un duş, îmi iau puloverul preferat primit de la tata, (a murit într-un groaznic accident rutier pe când se întorcea de la muncă) ochelarii, îmi prind părul într-o coadă fără sens şi cobor în bucătărie pentru a o întâmpina pe mama mea. - Neața Cara! Vezi, ia-ți nişte sandviciuri de pe farfuria de acolo. - Okay mamă. Dar nu stau mult pentru că întârzii la mate, şi eu detest să întârzii la ore. - Bine puiule. Nu te stresa, ştiu că tu suferi după ce tatăl tău a murit. Eşti prea mică pentru a trece prin asta...O să fie bine puiule. - Da, mamă, ştiu. Te iubesc. Îmi iau duzina de cărți, manuale, rechizite, umbrela şi mă grăbesc să prind autobuzul către liceu. Mă gândesc tot timpul la cât de mult a suferit mama după moartea tatei, acum 2 săptămâni. El mereu avea probleme cu orientarea şi cu graba, dar accidentul acela era atât de fatal şi de şocant chiar şi pentru el. Chiar în ziua aia îmi spunea înainte să plece că viața înseamnă mai mult decât monotonie, cărți sau învățat, iar eu nu eram niciodată deacord. Da, probabil că sunt singura "ciudată" care adoră să învețe şi să citească în loc să piardă timpul prin baruri sau pe la mall. Sunt genul ăla de persoană care în weekend vine la bibliotecă să citească şi parcă n-ar mai pleca de acolo. Probabil că dacă tata ar fi aici acum ar merge cu mine la un târg de carte, el luând bolidul lui de mii de euro, iar eu doar rucsacul meu cu cărți. Nu plec niciodată fără ele. A ajuns autobuzul, iar eu intru, îl salut pe Steve, şoferul autobuzului, care are o pasiune aşa de mare pentru meseria lui, chiar dacă e doar un amărât de şofer. Mereu glumeşte cu mine când iau autobuzul, iar eu mă supăr deoarece nu am un simț al umorului foarte bun. Mă aşez pe penultimul scaun, cel din dreapta, îmi pun căştile cu muzică în surdină la urechi şi mă apuc să continui de citit "Madness", cartea pe care am început-o abia ieri dimineață. Deodată de aşează lângă mine o tipă frumoasă, blondă, cu ochi albaştrii şi foarte strident îmbrăcată. Este Tania, fata unor oameni de afaceri foarte bogați şi celebrii din liceu. Nu prea o suport pe tipa asta. Este aşa de perfectă şi în acelaşi timp foarte îngâmfată şi râzgâiată, iar pentru că are situație îşi permite să să ia de toate care li se par "inferioare". - Hei, Cara. Tot bluza aia plicticoasă o porți? Ce fraieră eşti... Apropo, ăsta e locul meu şi al lui Lariss. Dă-te! - Dar...ăsta e locul meu...Nu fi rea te rog.. - Pff. Ce fraieră...Tu te pui cu mine ochelaristo? Am zis să te cari de pe locul nostru!! Un tip blond şi bine făcut începe să se ia de mine: - Băi, Tara, nu vezi ce urâtă e asta? Nu ți-am zis eu să te bagi numai cu persoane de rangul tău? (Toată lumea începe să râdă) Eu, plângând, i-am spus şoferului să oprească şi am ieșit din autobuz. O urăsc pe Tara, e aşa răsfățată şi rea... Toată lumea o iubeşte pentru că e frumoasă, bogată şi "la modă." Păi toată lumea adoră păpuşicile barbie în variantă umană, nu? Am început să caut o stație taxi prin ploaia de primăvară, blugii fiindu-mi deja mai uzi decât un câine plouat, iar fără să vreau am intrat într-un tip. Cara: De ce nu eşti atent? Nu vezi pe unde mergi? El nu zice nimic.. Îmi ridic privirea şi mă uit atent la el. Era un tip 18 ani, cu un corp atletic, brunet şi cu ochi albaştrii. El: Îmi cer scuze, eu sunt mai aerian de fel. Dar nu ar trebui să fi la liceu? Cara: În fine... Am..pierdut autobuzul..şi nu e niciun taxi prin zonă. El: Oh, dacă vrei te duc eu, am maşina în apropiere. Cara: Nu, mersi. Nu mă bag cu necunoscuți...
Atunci el m-a tras de mână şi am mers până la vreo câteva case, iar apoi am dat de un Ferrari roşu fix în fața unei case care mai că semăna cu un conac de lux. El: Nu mă enerva, intră în maşină, o să răceşti şi o să întârzii la ore. Apoi mi-a deschis portiera la maşină pentru ca eu să intru. Pentru prima oară simțeam cum inima îmi bate în aşa fel încât mai să-mi sară din piept. Aveam nişte emoții ciudate şi eram confuză. Cara: Uhm.. mersi, eşti foarte amabil. Dar mă descurc. El: Eşti foarte ciudată, şi încăpățânată... Nu am să te las în ploaie. *apoi să apropia de ea ca să o sărute* - Apropo, eu sunt Dave Howard. Cara: - Cara, încântată. Şi tu eşti destul de ciudat, având în vedere că inviți străini în maşina ta. Unde înveți? Dave: - La New Yorker. Dar sunt nou pe aici. M-am mutat cu tata în New York de când mama s-a recăsătorit. Cara: - Oh, şi eu tot acolo învăț. Dacă vrei îți arăt locurile. Dave: - Thanks, eşti drăguță, dar am mai venit când am mai venit când eram mic şi îmi petreceam vacanțele de vară pe aici. Niciodată nu te-am văzut prin zonă. Cara: - Uhm..eu nu prea ies de fel... prefer cărțile mele. Sunt mai plăcute.
Şi astfel am discutat despre viețile noastre şi mi-am dat seama că avem mai multe în comun decât mă aşteptam, iar fără să vreau m-am împrietenit cu el. Iar eu nu am avut niciodată prieteni pentru că mereu am crescut că serialele mele sau cărțile de dragoste sunt mai palpitante decât o gloată de idioți care vorbesc despre mâncare şi modă. Probabil era doar o întorsătură ciudată pe care o voi uita în 3 zile... Aşa am ajuns şi la liceu...
Cam atât primul capitol. Este prima mea poveste...Dacă este bine ceea ce fac o să continui. Puteți să vă spuneți părerea în comentariu :*
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
