Prietenul meu, Ave

O plimbare prin grădină mi-ar prinde bine. Ies din casă şi liniştea e sinistră. Melodia glăsuită de greieri e ciudată, parcă zideşte o întâmplare ce are să se întâmple *mama omida mood activated* . Merg, merg, merg.... Merg... Ajung în grădină şi observ un loc bun de meditat, meditațiile mele cu mine însămi din fiecare seară. Mă așez pe iarba rece și puțin umedă. Observ că mi-a sărit pe picior un greieraș foarte... dolofan... Îl las jos pe micuț, iar acesta scoate niște sunete asurzitoare, ce mai vrea și acest sfidator de rațiuni?
Ignorându-l îmi continui mediațiile. Multe imagini, multe, multe imagini îmi valsează prin mintea-mi plină de lucruri obositoare și nemaivăzute, sunt niște idei arzătoare, mă ard pe mine și-mi ard mintea. Ave, prietenul meu de nădejde îmi apare în minte. Petrecem împreună o bună parte din timp, dar de ceva vreme se comportă... altfel. Adora să stăm împreuna pe dealul din parcul de la 10 minute distanță de casa mea, să vorbim despre foarte multe lucruri care ne fascinau, sau care ne fascinau mai puțin, pe la vreo 23:30 seara, când luna era aproape în mijlocul cerului, privindu-ne pe noi, iar noi, privind-o pe ea, măreața zeiță a nopții, discutam cu Ave despre absolut orice problemă, și nu doar despre probleme, mereu mă întreba cum mă simt, dacă sunt împăcată cu mine, dacă rațiunea mea nu mă dă înapoi din a ma respecta pe mine însămi. Ce-i drept, uneori, o face. În anumite părți ale vieții mele mă simt neputincioasă și tristă, lipsită de orice chef de a valsa cu viața, iar în alte momente mă simt atotputernică, o legendă vie ce nu se joacă cu viața, o joacă doar pe ea. Ave mereu îmi dă de gândit, este un băiat impresionant: ,,...cum să ador eu ceva? Nu am mai simțit vreodată asemenea sentiment... adorare...'' - îmi mărturisea curios cândva prietenul meu, Ave.