Gânduri

XVII

va voi zice de un vis pe care l-am avut, m-a facut sa-mi reamintesc de unele lucruri, lucruri poate prea evidente.

am visat ca eram intr-o camera mare, alba si luminoasa. mergeam, pur si simplu mergeam, dar ceva m-a doborat, m-a facut sa cad in genunchi, iar mici pete de sange au stricat perfectiunea si luminozitatea acelei camere.
se aude vocea unei prietene. striga dupa ajutor, isi spunea problemele, plangea. mergeam incotro se auzea vocea. apoi se aude alta voce, alta.. alta.. . tot asa.. . se auzeau strigate, unele de disperare: ''ajuta-ma!'' , ''nu pot trece singur peste asta!'' , ''te rog..''
eram coplesita de toate acestea. nu-i poti multumii pe toti oricat ai incerca, si am incercat asta toata viata, consider ca scopul meu in viata e de a consola/ajuta oamenii
si..voiam sa-i ajut pe toti, dar nu pot face asa ceva, sunt doar un om.
la un moment dat plansetele s-au transformat in vorbe pline de ura, in vorbe batjocoritoare.
camera se intuneca, incep sa cad in gol, era ca o groapa fara fund.
''nu esti buna de nimic!'' , ''de ce nu esti aici acum?'' , ''esti proasta, nu poti sa ajuti pe nimeni, esti degeaba!'' si altele.
visul acesta mi-a reamintit faptul ca.. oricat ai incerca nu ai cum sa-i ajuti pe toti. uneori, trebuie sa intelegi ca nu e posibil sa-i multumesti pe toti si ca trebuie sa incetezi sa-ti mai consumi energia si nervii pe lucruri care nu pot fi rezolvate de tine.