Mascarade

Partea 1: Pilot.

Ăăăăă... Acesta este primul capitol din prima poveste pe care o fac în viaţa mea... Dacă nu este reuşită sau greşesc câteceva, vă rog să îmi spuneţi, nu vreau minciuni. Dar dacă totuşi comentaţi sincer, aveţi grijă să folosiţi şi bunul simţ. :)

"E frig".

Acesta a fost primul lucru care mi-a venit în minte când am aterizat pe acest teritoriu nou, un loc neexplorat şi complet nou pentru mine. Prima impresie pentru oraşul ăsta nu e una bună, nu îmi imaginam ca în Dakota de Nord să fie aşa frig. Acum chiar regret că nu m-am îmbrăcat mai gros, nu cred că voi supravieţui acestei zile cu un maieu lărguţ şi nişte blugi pe mine. Mă simt ca într-un congelator, blocată şi incapabilă să protestez împotriva vântului ce îmi îngheaţă fiecare părticică din corp. Norocul meu este că am strecurat vreo două plovere prin geamantan şi aş putea să mi le iau pe mine imediat ce ajung la un restaurant, pentru că practic voi muri şi de foame dacă nu voi mânca ceva cât mai repede, şi din păcate în aeroportul ăsta nu există nici măcar Starbucks. Deja îmi e dor de Los Angeles, unde temperatura te înfierbânta şi făcea ca fiecare părticică din corpul tău să explodeze fără a fi nevoie de un act sexual.

Că veni vorba de sex, nici nu îmi vine să cred că la 19 ani încă sunt virgină. Am iubit şi eu de câteva ori, dar niciodată îndeajuns de mult încât să îmi încălzesc corpul prin metode total neortodoxe. Dar din moment ce acum e timpul să încep o nouă viaţă, o voi face fie că o să iubesc persoana care mă va satisface, fie că nu. Oricum, în oraşul în care locuiam înainte nici măcar nu aveam prieteni, iar singurele persoane care discutau cu mine erau tata, fratele meu mai mic, de 4 ani, de la care oricum nu înţelegeam mai nimic, singurul subiect pe care îl discutam cu el fiind cum a înghiţit el o biluţă de cauciuc la grădiniţă când avea 3 ani. Copilul ăsta are o memorie de elefant...

A, şi mama mea vitregă.

Oh da, mama mea vitregă...

Mama mea biologică, fiinţa care m-a adus pe lume în scârbă şi împotriva voinţei sale, o creatură pe care nu o pot numi altfel, ne-a părăsit pe mine şi pe tata imediat ce m-a născut. M-a învelit frumos într-un cearceaf de catifea de culoare în tente de roz, m-a pus cu grijă într-un coşuleţ, a scris un bilet de "Adio" şi de atunci nimeni cunoscut mie nu a mai dat ochii cu ea, de parcă a înghiţit-o pământul. Eu nu o consider mama mea, personajul acesta a fost dăruit de mult timp. Acum tatăl meu zici că nici nu mai ştie cum o cheamă, şi aşa ar trebui să procedez şi eu, însă nu pot să uit această poveste, e ca un serial pe care tocmai l-ai terminat şi care nu îţi poate ieşi din minte. Însă am o mamă, şi chiar dacă nu ea m-a adus pe lume, m-a făcut să cred asta. Mi-a oferit tot ce mi-am dorit, însă cel mai frumos lucru pe care ar fi putut să mi-l dăruiască a fost dragostea şi un umăr pe care să plâng când am avut nevoie. Pe ea o consider mama mea, pentru că ea mi-a dat să mănânc, ea m-a dus la şcoală, ea m-a învăţat "chestiile de fete", nu persoana care nici măcar nu m-a dorit, dar m-a adus pe lume doar din milă.

Simt motorul maşinii oprindu-se uşor înfundat de un mârâit calm, şi aud o voce joasă ce îmi spune pe un ton fericit şi entuziasmat "Am ajuns". Cobor din maşină, corpul degerându-mi la propriu. Ochii aproape mi-au căzut când am văzut clădirile imense ce ne înconjurau, şi luminile ce întorceau capetele fiecărui om de pe stradă. Nu că în Los Angeles nu erau astfel de clădiri, dar nu mă aşteptam să fie la fel pe aici. Nu îmi vine să cred că nu le-am observat din maşină, dar asta era evident din moment ce am stat cu ochii în telefon tot drumul, încercând să uit de senzaţia de rece ce îmi domina trupul. Oraşul meu natal era ca un ţinut magic pentru mine, în care evident eu eram prinţesa, deşi prinţul nu exista.