LIVIU REBREANU
CIULEANDRA
― Taci!... Taci!... Taci!...
O prăvălise pe sofa şi, cu genunchiul drept, îi zdrobea sânii. Degetele şi le înfipsese în gâtul ei plin şi alb, parc-ar fi vrut să înăbuşe un răspuns de care se temea. Îi simţea corpul zvârcolindu-se, întocmai ca sub o îmbrăţişare fierbinte, şi zvârcolirea îl înfuria mai nătâng.
― Taci!... Taci!...
Repeta acelaşi cuvânt, cu acelaşi glas horcăit, forâind pe nas rar, prelung. Ochii lui umflaţi nu vedeau totuşi nimic, ca şi când s-ar fi coborât peste ei un obositor văl roşu...
Î
ntr-un târziu, o atingere molatecă îi cuprinse braţele, numai câteva clipe, şi apoi se topi, neputincioasă. El îşi dădu seama, ca prin vis, că trebuie să fie mâinile ei, încercând să se apere. Şi atunci, deodată şi foarte desluşit, îşi auzi propria-i voce, aspră, strâmbă, gâfîită, răbufnind ca dintr-o adâncime de pivniţă, îi trecu fulgerător prin gând "ce glas!" şi îndată, parcă şi-ar fi recăpătat brusc vederea, zări două globuri albe, sticloase, aproape ieşite din orbite, cu o finăreţea de vinişoare roşii încercuind o pată rotundă albastră-viorie: ochii ei înmărmuriţi într-o lucire de spaimă resemnată... Privirea îl ustura ca o mustrare nesuferită:
― Ta... a...
Vruse să strige, dar acuma sunetele i se sfărâmau în cerul gurii, hârâitoare şi uscate, iar globurile albe în aceeaşi vreme se măreau mereu şi se împreunau într-un disc cenuşiu, care apoi începea să se învârtească ameţitor împrejurul petei albastre nemişcate. Un simţământ greu de leşin îi înmuie braţele. I se părea că are să se prăbuşească şi căuta disperat un sprijin...
Ca trezit dintr-un coşmar, sări trei paşi înapoi. Degetele îi rămaseră răşchirate si ţepene. Se uită împrejur năucit. Făcea sforţări să se orienteze. Razele becurilor, gălbui şi filtrate, îl dureau, ca şi când ar fi intrat repede, după un întuneric mare, orbitoare. Toate lucrurile i se înfăţişau cu reliefuri neobişnuite. Lângă sofa, blana de urs alb se zbârlise, iar capul cu ochii morţi, de sticlă, îl privea câscând gura către el, ameninţător, în cămin două buturuge mocneau în flăcări galbene, ce se răsuceau şi se întindeau mânioase ca nişte limbi de balaur, între cele două ferestre dinspre stradă, consola, cu oglinda până-n tavan, încărcata de pufuri, borcane, sticluţe şi alte obiecte, din arsenalul de întreţinere a frumuseţii feminine, părea o fiinţă vie încremenită de ruşine.
Ajunsese lângă uşa dormitorului, potrivindu-şi manşetele şi mânecile boţite, dar uitându-se mereu uluit la sofaua pe care ea zăcea neclintită, cu capul spre dânsul, încât îi vedea numai creştetul puţin aplecat în dreapta, pieptul decoltat şi rochia mototolita. Milioane de gânduri îi plouau în minte şi se ciocneau în zgomote surde. Când, după un răstimp, i se mai potoli inima, observă că singurul zgomot în lume îl făcea respiraţia lui ostenită; încolo o tăcere blândă, moleşitoare; chiar focul în cămin ardea acuma atât de lin, parc-ar fi fost un foc imaterial. Numai căldura era sugrumătoare. Sudorile îi curgeau pe obraji ca lacrimile şi totuşi mai râu îl supăra tăcerea, încât, ca s-o
alunge, rosti:
― Madeleine!
Căutase să fie dulce şi se spâimântâ de glasul care parcă era al unui străin duşmănos, îşi aminti că tot astfel îl mirase acelaşi glas adineaori când... Si deodatâ se simţi copleşit de o ruşine mare, parcă s-ar fi pomenit gol în mijlocul unei mulţimi batjocoritoare, îşi dădea seama că, deşi avea ochii aţintiţi asupra sofalei, sufletul lui nu voia să vadă nimica, de frică să nu trebuiască a înţelege prea curând.
