In love with the devil (Terminată)

Capitolul 4 - Jurnalul unui demon impur

                                                      -    IV   -

                                             *Erik povesteste*

Sunt un inger impur.  Puteti sa ma numiti asa dar, defapt, mereu am fost un demon. N-am sa-mi spun niciodata povestea umana sau viata de om cum o numiti voi. Dar am sa va fac placerea de a ma cunoaste asa: ingerul impur, Erik .

Pot spune ca totul depinde de sansa pe care-o ai, de soarta si poate putin de noroc. Ca sa obtii ce-ti doresti trebuie sa iti doresti asta cu adevarat. Sa lupti pentru tine. Sa-ti doresti cu disperare sa supravietuiesti . Sa te tii de viata ta ca un scai de haine.

Poate va intrebati de ce n-am scris Erika, ei bine, pentru ca eu sunt Erik, pentru ca orice inger are doua forme: cea masculina si cea feminina. N-am ales niciodata forma feminina pentru ca mi-a placut, ci doar fiinca mi-a fost de folos. Asadar, ca sa intelegeti despre ce vorbesc, am sa incep cu venirea mea in Iad pentru ca acolo am fost trimis... sau sortit sa fiu .

Intrasem pe portile mari, greoaie si murdare ale Temnitelor Iadului acum o saptamana presupuneam. Chinurile nesfarsite alaturi de alti semeni de-ai mei, oameni, fusesera groaznice multi dintre ei au fost trimisi in Infern si doar zece din cei cateva sute veniti cu mine rezistasera pana acum. Acum demonii ne legasera mainile la spate tarandu-ne pe coridoarele nesfarsite ale Iadului. Am ajuns in una din Incaperile Mari. Nu li se zicea asa pentru ca erau mari, (toate erau uriase  cu tavanele la cel putin 4 metrii inaltime si pereti lati si grosi ) ci pentru ca aici locuiau Cei Sapte. 

Cei Sapte erau Fii lui Sinichi si stiam asta de la demonii care ne pazeau si ne avertizasera de nenumarate ori sa nu-i sfidam, ca, de o vom face, pe loc ne vom gasi pieirea caci erau cruzi si fiecare avea o putere ce caracteriza un defect al omenirii. Aveam sa aflu fiecare putere in viitorul apropiat . 

Incapearea Mare era o adevarata minune pentru mine, pentru un om din secolul al XIX-lea , fiind toata facuta din marmura alba. In partea dreapta, cum intrai pe usile ornate cu diferite modele din argint, era un pat mare cu un asternut din matase neagra, dupa aspect, iar in partea stanga o canapea, tot neagra, plina ochii de perne care erau imprastiate chiar si pe jos pana in fata unui semineu urias in care inca mocnea focul.

Am zambit increzator: ceea ce-mi era specific. Demonii ne-au aliniat pe toti in rand spunandu-ne sa stam drepti si sa-l respectam pe cel care va intra . Au iesit repede ca si cum s-ar fi temut sa nu-i prinda cineva. Asteptarea era chinuitoare si toti erau speriati... inafara mea. Nu aveam de ce sa ma tem. Erau doar demoni si nimic nu putea sa depaseasca ca spaima si trairi viata mea umana, cum s-ar zice nu aveam ce pierde ,niciodata nu avusesem ce sa pierd...

Peste cateva minute ,cand ceilalti deja incepusera sa tremure si sa se vaicareasca, intra El. Era un barbat  inalt , la fel de inalt ca mine, am concluzionat, masurandu-l din cap pana in picioare, in timp ce inainta ca o felina catre noi. Era incordat, dar nu fiindca era tensionat, ci, probabil, pentru ca asa era modul lui de a emana siguranta de sine si respect din partea noastra. Purta pantaloni mulati pe coapse si o camasa intredeschisa la guler de aceeasi culoare cu a pantalonilor ,daca mai trebuie sa specific, negru . Ochii visinii ne examinau pe rand pana cand privirea i s-a oprit la mine. Eram fericit, probabil asta-l facuse sa-mi acorde atentie . 

-Care ti-e numele? m-a intrebat pe o voce la fel de rece ca marmura, dar care, ca si aceasta incapere, avea nevoie doar de un semineu ca sa se incalzeasca .

-Erik, am zis continuand sa-i zambesc spre vizibila lui surprindere. Sa inteleg ca esti unul din Cei sapte?

A ras.