Răul necesar

Capitolul 11

— Eva, mă oprește tata din drumul spre dormitorul meu.

Încremenesc în capătul treptelor și îl privesc stând în canapea.

— Da?

Părul mi se avântă pe un umăr când mă rotesc spre el.

Reușesc cu un minimum de efort să mă concentrez la ce îmi spune.

— Dacă te deranjează muzica, ai putea să te muți în dormitorul de la parter. Voi dormi eu pe canapea.

— Nu, tată – în niciun caz, mă opun de îndată. Acela este dormitorul tău. N-am decât să închid fereastra, îi zâmbesc liniștitor la urmă.

— Ești sigură?

— Da, încuviințez. Îmi pare rău că nu am putut îngriji grădina astăzi, dar o putem face în altă zi, nu?

— Sigur, nu îți face griji în privința asta. Mâine dimineață mergem la biserică.

— Știu, îi zâmbesc din nou larg și urc la etaj.

Primul lucru pe care îl fac atunci când ajung în dormitor este să verific fereastra. Este închisă și draperiile sunt larg deschise. Aș vrea să alung neliniștea pe care Ashton mi-o oferă, însă nu cunosc vreo cale prin care aș putea-o face.

Privesc spre balconul lui. Este adăpostit și, indiferent dacă ar ploua torențial sau nu, este ferit de ploaie. Acum, camera lui este pustie, iar eu nu petrec mult timp supravegând-o, căci ar putea apărea cineva în orice moment. Și-n plus, nu este frumos să te uiți prin ferestrele altor oameni. D-apoi să te și strecori pe ele...

Mă așez pe scaunul rotativ de la birou, învârtindu-mă cu el, apoi prind marginea biroului în palmă și mă opresc, aplecându-mă spre sertarele din partea de jos. Scot cartea groasă de anatomie, cu coperte cartonate, și o deschid la pagina care are în partea de sus lipit un fluturaș colorat. Iau un creion din suportul de pe birou și mă las pe spate în scaun, trăgând cartea spre mine. Involuntar, încep să rod guma din capăt a creionului, citind absentă despre mușchi și artere.

Afară s-a înnoptat. Între timp am trecut de la anatomie la Candide, a lui Voltaire – pe care am amânat tot anul să o citesc – însă îmi pierd repede concentrarea, iar când privesc ceasul de pe noptieră, îmi este limpede de ce.

Privirea mi se oprește instinctiv asupra chipului luminat al mamei. Îmi spunea întotdeauna că fără credință ne-am simți singuri și neajutorați. Tata a fost mereu de altă părere – înainte să devină preot, credea mai curând în puterea credinței asupra celor fără credință. Conceptele lor diferite despre credință m-a făcut să îi asociez cu Kant și Nietzsche. Nu am conștientizat decât pe la șapte ani că nu se înțelegeau bine întotdeauna. Apoi mama s-a stins, iar tata s-a făcut preot și credința s-a cuibărit în casa noastră și în viața noastră ca un animal îmblânzit.

Îmi dau ochelarii jos și îmi masez ochi. Sunt obosită și Voltaire nu mai pare o idee atât de bună acum, luând în considerare ora. În sinea mea, mă las năpădită de un sentiment dulce de dezamăgire, căci am impresia că o zi întreagă a trecut în van, cu toate că dimineața a fost realmente aglomerată.

Mi-a fost teamă să privesc spre casa vecinilor de când Ashton mi-a adus mașina, deși am avut impresia că am auzit vocile lui Cam și a Sashei. Constat abia acum că muzica lipsește în această noapte. Ceva pare în neregulă. Și cu siguranță este.

Cobor din pat și păseșc spre fereastră. Apăs pe mâner și o între deschid atât cât să las aerul cu miros de ploie de vară să se strecoare înăuntru. Îmi iau cardiganul vernil din cașmir cu nasturi în față și îl îmbrac, apoi merg la parter. Îmi torn lapte într-un pahar înalt și îl iau cu mine pe verandă. Mă așez pe fotoliul de lângă cel al tatei și iau o înghițitură din lapte, contemplând strada încă umedă și copacii ale căror frunze verzi sunt acum strălucitoare, spălate zdravăn de ploaie. Familia de vizavi iese pe ușă, pregătiți de plecare. Mă salută cu toții cu mâna, apoi urcă pe rând în mașină. Le înapoiez gestul și le zâmbesc, în timp ce ei se îndepărtează.