Urasc atunci cand fratele meu Charlie trebuie sa plece.
Parintii mei, intotdeauna incearca sa-mi explice cat de bolanv este el. Ca sunt norocos ca am un creier in care toate chimicalele se scurg in locurile corespunzatoare. Cand ma plang ca sunt plictisit fara fratele meu mai mic, ei incearca sa ma faca sa ma simt prost spunandu-mi ca plictiseala mea nu se poate compara cu cea a lui, tinand cont ca e inchis si obligat sa stea toata ziua intr-o camera intunecata intr-un spital de psihiatrie.
Intotdeauna ii rog ca sa ii mai dea o sansa. Desigur, au facut asta la inceput. Charlie a fost adus acasa de multe ori, de fiecare data din ce in ce mai putin timp decat inainte. De fiecare data, fara esec, totul incepe din nou. Pisicile vecinei gasite moarte si cu ochii scosi in cutia de jucarii a lui, lamele de barbierit ale tatei puse pe toboganul din parcul de peste drum, pastilele mamei inlocuite cu tablete de otravit sobolani.
Parintii mei nu mai sunt asa siguri pe ei cand vine vorba despre fratele meu. Ei spun ca boala pe care el o are il face sa para ca cel mai dragut si ascultator copil de pe planeta, dar in acelasi timp il face cel mai bun mincinos, poate minti fara a avea nici cea mai mica remuscare. Ceea ce inseamna ca le vine foarte greu medicilor sa isi dea seama daca e vindecat sau daca inca e bolnav.
Totusi asta e, trebuie sa raman plictisit daca asta inseamna ca o sa fiu in siguranta.
Urasc cand Charlie trebuie sa plece. Inseamna ca trebuie sa ma prefac ca sunt un copil cuminte, dar asta doar pana cand se va intoarce din nou.
#Fuck It
