Partea I
Acum e atat de rece totul. Totul e gri. Pare desprins dintr-un film alb-negru unde finalul e departe de a fi fericit. E frig. E prea frig iar eu sunt amortita. Fiecare incercare de a ma misca sfarseste repede, printr-o durere sfasietoare, mai usor de suportat fiind durerea vaga si constanta pe care o simteam oricum. El e plecat de mult. De mult timp nu-l vazusem. Ma obisnuisem cu prezenta lui zilnica, imi trebuia privirea lui, ochii albastri si genele lungi, imi trebuiau imbratisarile lui si saruturile pe frunte, vocea lui. Fara sa vrea, ma prindea intr-o capcana din care nu aveam sa mai ies si fara sa vreau, cadeam in a lui capcana. Plecarea lui insemnase, spre deosebire de ce credeam eu, ca insemna caderea mea, doar inceputul ei. Nu am crezut niciodata ca va ramane, dar am sperat totusi, in zadar, amarnic. Stiam ca voi ajunge unde sunt acum, dar nu am facut nimic in sensul asta, nu m-am impotrivit, ci m-am lasat purtata de vant, neputincioasa. Nu stiu daca o faceam pentru ca nu imi era teama sa sufar sau pentru ca voiam sa prelungesc timpul petrecut in compania lui pe cat de mult posibil. Nu voi sti niciodata. Cel putin nu cred. Acum simt ca ar fi trebuit sa ma opresc, sa opresc totul atunci cand as fi putut, ca ar fi trebuit sa fac ceva. Dar la ce bun acum? In definitiv, totul s-a intamplat deja iar timpul nu poate fi dat inapoi.
I. "Eu", in cea mai pura forma
Era o zi obisnuita pentru mine. Nimic mai special decat o dimineata racoroasa de octombrie, o cafea de la automatul din hol si freamatul continuu al colegilor mei pe post de zgomot de fundal. Atunci ma deranja, insa acum imi dau seama ca linistea deplina ar fi fost dureroasa pentru mine la acel moment. Eram departe de a fi ceea cu sunt acum, la polul opus chiar. E uimitor cat de multe se pot schimba intr-un an, sub semnul anumitor persoane si evenimente. Imi placea primul baiat atunci, lucru pe care il confundasem cu ceea ce multi numesc "dragoste". Ma autoproclamam, asadar, indragostita, insa eram un simplu copil cu a carui inima necoapta se juca un copil mai mare. Inofensiva, am suferit si am plans destul de mult pentru o cauza care nu merita, dar care atunci mi se parea de prim-plan. Nu eram deloc selectiva cu oamenii care imi ajungeau "prieteni", oricine era binevenit, chiar daca va fi ajuns, mai devreme sau mai tarziu, sa ma raneasca. Bucuria mea consta in lucruri mici, ca un zambet sau o imbratisaree venite de la oameni pe care ii consideram prieteni. Ma interesa in mod special iubirea, cu tot ce insemna ea si ce presupunea, riscuri si beneficii. Nu am invatat totusi mare lucru, ci doar ca, in cantitate mare, produce durere greu de suportat, pe termen lung, nedelimitat. Ce aveam sa invat mai departe a venit izbitor, din cea mai putin banuita parte, asemeni unui uragan ce distruge tot ce intalneste si lasa in urma ramasite si nimic mai mult...
II. Inceput
Incepeam sa simt cum din cauza acelei imaginate prima 'iubire' ma deterioram, din interior catre extrerior, ca o boala ciudata care, atunci cand isi face simtita prezenta pe dinafara, va fi distrus deja interiorul. Insomniile faceau deja parte din rutina mea zilnica, la fel si cearcanele vinetii de sub ochi si ochii umflati, la fel de crizele de plans interminabile. Oboseala isi punea amprenta asupra mea. Obosisem sa mai icerc sa castig acel baiat, dar firea mea prostuta refuza sa ma lase. Simteam cum din moment in moment voi ceda complet, simteam aproape caderea mea nervoasa si intrarea intr-o depresie.
Ziua aceea de octombrie a insemnat, desi nu stiam atunci, punctul de rascruce, punctul in care lucurile aveau sa ia o intorsatura aparent favorabila mie, aflata fiind intr-un stadiu in care orice ajutor era mana cereasca.
Pe el il cunosteam deja. Ne salutam cand ne vedeam la scoala. Avea un zambet frumos, sincer si o privire calma. Imi zambea cand ne vedeam, dar nu dadeam importanta. In fond, eram simple cunostinte. Purtam discutii simple si scurte, din cele care nu dezvaluie mai nimic din sufletul celor care le poarta, de cele mai multe ori legate de scoala. Ii observasem totusi ochii de un albastru inhis si ii admiram subtil de cate ori aveam ocazia. Nu aveam sa vad ochi mai frumosi, sau, cel putin, nu la fel de albastri. Cred ca ii devenisem simpatica. Oamenii zambesc oamenilor care le sunt simpatici.
Noi eram acolo, pe holul aglomerat al scolii, alaturi de alte cateva cunostinte. Nu le pot numi prieteni, pentru ca nu trecusem niciodata mai departe de un simplu salut. Eram in pauza mare. In jur era agitatie iar din boxele ieftine aflate in fiecare clasa se auzea o melodie “la moda“. Am fost mereu, sau am incercat sa par, bine-dispusa in fata celor de la scoala. Asa eram in ziua aceea. Nu observasem si nu ma interesa, dar statea langa mine. Printre glumele care se faceau in jurul meu, o strecor pe a mea, care in mod surprinzator, a amuzat. In acel moment, simt mana Lui puternica, de barbat, prinzadu-ma, gentil, prin spate, de sold, si strangadu-ma intr-o imbratisare ferma, uimitor de placuta, de familiara, urmata de buzele lui calde si moi lipindu-se de fruntea mea alba intr-o sarutare dulce, ce avea sa insemne, mai tarziu, mult mai mult decat a insemnat atunci.
