Imi amintesc cu exactitate momenul in care viitoarea noastra relatie de prietenie parea sa inceapa, dar nu si pe cel in care a inceput in mod concret. Nu pot sa imi amintesc cand mi-a luat numarul, dar stiu ca persoana lui ma fascina, chiar si atunci, cand stiam putin, aproape nimic despre el, asa ca nu trebuie sa-i fi fost greu. Prima oara cand am avut o conversatie demna de luat in seama a fost aproape penibila. Faptul ca eram fascinata de el ma facea sa imi doresc sa il cunosc in profunzime, sa ii patrund in inima, sa il stiu dincolo de aparente, de “masca” pe care o purta, dar cu toate astea, intrebarile pe care ni le puneam erau inofensive, superficiale. Eu as fi trecut atunci la lucruri profunde, dar as fi fost indiscreta, de-a dreptul penibila. Impresia pe care as fi lasat-o m-ar fi chinuit pana in prezent. Faptul ca nu am avut niciodata taria de caracter pentru a face asta mi-a pus o mie de piedici in a afla cine era el cu adevarat. La momentul acela, nu era un lucru care sa ma framante. Ii inspirasem simpatie de la inceput, dar nu eram constienta de asta. Se oferise sa imi fie prieten apropiat, sa ma ajute sa uit de prima mea, asa-numita, “iubire”. Reprezenta, atunci, a mea lumina de la capatul tunelului. Cu timpul, imbratisarile lui, pe care le primeam de fiecare data cand ne vedeam, deveneau mai calde, mai pline de dragostea pe care eu incercam, fara succes, sa o dobandesc din alta parte, fapt ce pe el il transforma intr-un sanctuar pentru mine. Un mic loc al meu, unde problemele dispar, unde totul e bine, unde totul e pace, unde simt iubire: in bratele lui. Inainte ca eu sa imi dau seama, el devenise singura persoana in care aveam deplina incredere, careia ii spuneam tot ce se petrecea in inima si mintea mea si care era mereu acolo pentru mine, care reprezenta mereu un adapost, un refugiu si, cel mai important, un umar pe care sa plang. A reprezentat mereu siguranta pentru mine.
