Salbăticie

0.1.

Elicopterul trecea pe deasupra capului meu din cinci în cinci minute. Urlam, gesticulam, săream, dar nu mă ajuta nimic. Eram prea mic, elicopterul prea sus, pădurea prea mare.
Aveam doar 7 ani, nu ştiu ce era cu mine acolo. Ultimul lucru pe care mi-l amintesc e că plângeam după mama, o vedeam în ceață, printre lacrimi. Eram cu ea şi cu tata, undeva în marginea pădurii. Apoi... nu mai știu nimic. Am văzut-o urcând într-o maşină. Şi a plecat. Am mers mult timp pe marginea străzii. Zile şi nopți nedormite în care plângeam şi țipam, dar nu mă auzea nimeni. Într-o zi mi-am făcut curaj şi am intrat în pădure. Lumina era difuză, din cauza frunzelor şi a copacilor mari. Era răcoare.

Trecuseră câteva luni. În borsetâ aveam nişte biscuiți pe care i-am furat de la tata. Am mai găsit şi câteva fructe de pădure. Mereu mă întrebam de ce mi se întămplă mie atâtea rahaturi. Dar nu îmi răspundea nimeni.
Prima oară când am mers în oraş după ce ai mei m-au părăsit a fost una dintre cele mai înspăimântătoare experiențe. Eram murdar, cu hainele rupte, miroseam atat de înțepător încât nici eu nu mă mai suportam. Când am păşit pe uşa unui magazin, vânzătorul arunca cu ce apuca dupa mine, doar ca să plec.

Au mai trecut alte câteva luni.

E ceva nou pentru mine, toată treaba asta. Am aflat că atunci când stai pe stradă şi ceri ceva de mâncare se numeste "cerşit". Numai acum realizez că există foarte multe fețe ale lumii de care foarte puţină lume ştie. Puțini oameni s-au oprit şi mi-au dat câte ceva. Nici măcar nu ştiu în ce oraş sunt. E un oraş rustic, cu căsuțe din lemn, persoane îmbrăcate elegant, trăsuri. Dacă opream pe cineva să întreb unde mă aflu, credea ca îl iau peste picior şi mă mai alegeam şi cu o mamă de bătaie.
Dar acum era puţin altfel. Lumea era obişnuită cu mine. Mai merg 2 paşi până la "banca mea" din faţa catedralei.  O claie de fân mare si roscata statea pe banca. Ma rog, era ataşată de cineva, evident. Cand am ajuns langa ea m-am blocat o secunda. Era superbă. M-am asezat departe de ea. Mă uitam cand la ea, cand la curtea bisericii.
-Ce ţi s-a intamplat?
Vocea ei usor piţigăiată îmi creă un fior pe spate.
-Nimic important.
Am inceput sa râd, deşi nu era nimic de râs .
- Păi dupa cum arati, pare foarte important. După primele vorbe mi-am dat seama că m-aş înţelege bine cu ea, chiar dacă arătăm că în "Prinţ şi cerşetor". Îmi era ruşine să îi înşir toate experienţele de la început până acum. Apoi mi-am dat seama că îmi era ruşine să îi spun că îmi e ruşine. Fără să îmi dau seama am chicotit. Ea îşi intoarse capul spre mine.
- Ce s-a întâmplat? mă întreba ea.
- Ţi s-a întâmplat vreodată să razi de ţine însuţi?
Ea statu puţin timp să se gândească.
- Sincer, nu. De ce ai face asta?
- Pentru că te gândeşti la idioţenii şi razi pentru că te-ai gândit la aşa ceva.
Era puţin confuză, dar zâmbi.
- Nu ai de gând să îmi spui ce ai păţit de ai ajuns în halul asta, nu?
- Probabil o să razi de mine, dar îmi e ruşine. Dacă ne mai vedem vreodată, probabil o să îţi spun.
Ea se ridică şi îşi netezi pantalonii. Dacă mă gândesc mai bine, e prima faţă pe care o văd purtând pantaloni. Întinse mâna spre mine.
- Eu sunt Marie.
- Eu sunt Michael. Încântat, domnişoară. Spun eu şi mă aplec caraghios, sarutandu-i mâna fină. Ea rase şi îmi bucură auzul. Oamenii care treceau pe lângă noi se uitau ciudat. Nu îmi pasă. Nu ne pasă. Eram doar noi doi şi atât. După câteva secunde de tăcere, o voce subţire se auzi de după colţ.
- Marie! Haide odată!
Faţă tresări şi pleca în fugă, făcându-mi cu mâna. Până când am ajuns "acasă" am zâmbit în continuu şi fredonăm numai numele ei. Aveam doar 12 ani. Sigur nu eram îndrăgostit. Dar eram atrsas de ea. Sufleteşte. O cam dau în gropi, nu?

*

Au trecut multe luni de atunci. Am pierdut noţiunea timpului. Într-adevăr, nici eu nu am mai fost în oraş. Sperăm că doză de nebunie din ochii ei albaştrii să o conducă la mine. Dar timpul trecea şi Marie nu era nicăieri. Doar în mintea mea deja obsedată de prezenţa ei.
După perioada critică în care am dormit lângă copaci şi stânci, am găsit o peştera mare undeva la marginea pădurii. Eram aproape de oraş, dar ceva mă împiedică să merg la ea. Să fie oare din nou ruşinea? Eram prea mare. Cel mai rău e că am devenit sălbatic. Mă comportăm că un apucat. Mă speriam de orice zgomot cât de mic, urlăm... Dar într-o noapte în care nu am putut să dorm, am stat afară, întins pe iarbă şi mă uităm la stele. M-am gândit că trebuia să mă duc în oraş. Trebuia să dau de ea. Dar unde aş putea să o găsesc? Oraşul e atât de mare, iar noi atât de mici.

**

Zorii zilei mă găsiră tot pe iarbă, tot treaz, tot reflectând asupra întrebării: Să merg sau să nu merg? Merg. O să merg. O să merg prin tot oraşul şi o să o caut pe faţă cu ochi albaştri că cerul şi cu părul roşu că focul.
Am mâncat prima vietate mică pe care am întâlnit-o în cale şi am plecat. Am mers încet, dar cu paşi siguri. Am văzut-o de departe, era atât de diferită de ceilalţi, părea atât de liniştită. Era pe aceaşi banca. Zâmbetul meu creştea pe măsură ce mă apropiam de ea. Paşii mei creşteau, mergeam mai repede, mai apăsat. Dar la câţiva metri de ea, mă opresc. Zâmbetul îmi pieri. Un bărbat înalt, bine făcut se aşeza lângă ea. O ţinea de mâna. Nu eram gelos, dar totuşi voiam să sar la gâtul lui, să urlu să o lase în pace. Dar nu puteam. Mă întorc pe călcâie, plecându-mi capul. După câţiva paşi, o voce uşor piţigăiată strigă.
- Hei! Aşteaptă!
Nu m-am întors. Aveam impresia că era ea. Dar nu era. Aşa că nu m-am întors. Cine ar bagă un cerşetor în seama?