Visele lui Mary (Vise ucigaşe #1)

Prolog

- Mark, atenție! Imediat după ce Emily m-a avertizat, o cioară mare şi cât este posibil de neagră a trecut exact pe deasupra capului meu; i-am simţit penele atingându-mi firele de păr din vârful capului. În acel moment, casa era un adevărat haos! Ciori peste tot, năvălind peste Grace, Josh, Jessica, Emily şi, desigur, peste mine. Umbrele înfricoşătoare create de lumânările aprinse de noi, întinse pe podeaua de scândură veche, se zbăteau pe pereţii dărăpănaţi şi tavanul mucegăit. Praful adunat în ani de zile pe mobilă şi... peste tot, zbura prin aer, liber, sculat la viaţă de agitaţia creată de noi şi de acele păsări, apărute de nicăieri. Mă uitam cu disperare după un geam, o uşă, ceva, orice, să-l deschid şi să dau drumul diavolilor înaripaţi. Niciodată nu se mai întâmplase aşa ceva până atunci; de fiecare dată când încercasem să invocăm vreun spirit nu primeam niciun răspuns, însă de data aceasta, un vrăjitor mort de peste 200 de ani s-a răstit la noi, susţinând că am deranjat Lumea de Dincolo insistent și a aruncat aceste păsări blestemate în casa în care ne făceam ritualurile; de fapt, încercam să facem un ritual propriu. De câteva săptămâni, ne tot strângeam în acea casă părăsită de la periferia orașului Cleveland, de câte ori ne găseam puţin timp liber toţi cinci, pe lângă şcoală şi treburi casnice, şi ne desfăşuram ritualurile de "necromanţie". Niciodată nu dăduseră vreun rod, dar nu ne-am dat bătuţi; eram tineri, aveam toată viaţa înainte şi tot timpul din lume, încercam noi experienţe, voiam să facem ceva special, nemaivăzut până în zilele de atunci, sau, mă rog, poate că exagerez; ceva cu care ne puteam mândri că am descoperit, chiar dacă nu am fi primii. De fapt acesta este visul oricărui adolescent. Seara aceea chiar a fost ceea ce aşteptam de săptămâni întregi, şi cred că şi ultima experienţă. Cu siguranță că nu aveam să mai riscăm încă o dată. Doar nu am fi dorit ca data viitoare să ne trezim într-o cameră plină de... tigri! Spiritul vrăjitorului a fost destul de clar: "Să nu mai faceţi niciodată ritualuri!" şi, ca pedeapsă, ne-a "blestemat", după spusele lui, dar nu cred că a băga nişte sperieţi în noi cu ajutorul unor ciori se poate numi blestem. Doar o bună sperietură, să ne alunge orice gând despre ritualurile de pe viitor. Nebunia era din ce în ce mai profundă în casă. Pene negre se învârteau în cercuri peste tot şi formau apoi un aşternut pufos pe podea. Lumânările erau anapoda, unele răsturnate, altele chiar stinse. Cât de curând, bănuiam, urma să ia foc ceva. Mda, cât de curând! Penele au izbucnit în flăcări şi au început să arunce steluţe galbene – scântei – peste tot. Păsările, cu cât se speriau mai mult, cu atât erau mai agitate şi furioase. Grace, văzând flăcările, a început să urle cât o ţineau plămânii. Imediat, Jessica i s-a alăturat. Speriate de moarte, s-au luat în braţe şi au început să-şi reverse lacrimile. Josh se zbătea să caute ceva cu care putea stinge focul, apărându-şi faţa de fum cu braţul. Am zărit-o şi pe Emily la un moment dat, tuşind groaznic, dar apoi am pierdut-o datorită fumului, care acum putea fi tăiat cu cuţitul. Haosul se agravase de zece ori faţă de cel iniţial. Nu se mai înţelegea nimic; o confuzie inimaginabilă. Am închis ochii preţ de câteva secunde şi am lăsat totul să decurgă aşa cum voia Dumnezeu. Liniştea se lăsase brusc în casa, până atunci, haotică; devenise din nou o casă părăsită obişnuită, tăcută. Am deschis ochii, înfricoşat de ce urma să văd. Dar nu era nimic. Serios, nimic! Toate păsările dispăruseră, ca înghiţite de tavan; focul se stinsese şi în locul lui era o mare de cenuşă. Fumul dispăruse, lăsând în urmă doar mici pulbere de praf şi pene adiind încet spre podea. Se pare că visul ni seîndeplinise. Doar aşa ceva chiar nu vezi în fiecare zi!