Visele lui Mary (Vise ucigaşe #1)

Capitolul I

65 de ani mai târziu Văd. Nu ştiu cum sau de ce, dar mă trezesc dintr-odată că fug de nebună. Negura ce îmi acoperea ochii până atunci începea să se ridice. Încă nu știam de ce fug sau unde mă aflam. Nu știam cine sunt. Nu știam nimic?! Of, ba da! Încet-încet, am început să realizez totul şi să revin cu picioarele pe pământ. Prin toată acea confuzie ce-mi străbătea mintea, mi-am amintit numele. Mary. Bănuiam că mă aflam într-o pădure. Da! – într-o pădure. Dar... de ce fugeam? Asta chiar n-o ştiam. M-am uitat în spate – nimic. Visam? Nu. Sau da? Nu, nu visam. Totul era mult prea real. Să mă opresc? Bună idee. Sau cred că nu. De ce am făcut asta? De ce m-am oprit? Fugeam de ceva, normal, şi nu trebuia să mă opresc; cred că încă mai eram puţin ameţită, nu gândeam raţional. Atunci am descoperit motivul fugii mele. În faţa ochilor mei s-a creat cel mai ciudat peisaj pe care l-am văzut vreodată; şi îmi bloca trecerea. Copaci imenşi, întrecându-se în înălţime, cu crengi de forme sinistre, sumbre, ca scoase din filmele de groază, aproape părăsite de frunze, acestea fiind căzute sub picioarele mele care, din câte văd, sunt desculţe şi cu mici bătături cauzate de ascuţişurile ce se ascund printre foiţele aurii. Cerul, cât se putea vedea din el, negru, furios, mai să nu cadă şi să mă înghită. Şi, cel mai înspăimântător, ciori. Un stol mare de păsări cu pene lungi şi negre tăciune m-au înconjurat într-un cerc bine conturat. De ce? De ce pe mine? Ce căutam acolo? Cum am ajuns acolo? Nu mă înţelegeam: de ce îmi puneam atâtea întrebări ştiind că n-o să-mi răspundă nimeni? Dar făceau ceva, ciorile. Se dau la o parte?! mă miram eu. Da. Cred că mi-au făcut loc să trec. Nu am stat să le întreb dacă era pentru mine şi nici nu aveam de gând s-o fac; normal că am început din nou să fug sperând că o să scap, de ciori, de pădure – care îmi dădea fiori din ce în ce mai intenşi pe măsură ce mă afundam mai mult în ea. Peisajul s-a schimbat, dar nu ştiam din ce cauză. De fapt, credeam că am observat diferenţa: frunzele căpătaseră o culoare aurie, anormală, care mă ameţea, mă atrăgea să mă uit la ea; simţeam nevoia să le ating, să mă înfăşor în ele, să le ţin în palme şi pe faţă şi pe corp, să le simt. Mi-a furat atenţia şi, POOF!, am călcat în ceva mult mai ascuţit şi mai mare decât lucrurile ce îmi provocaseră vânătăi până atunci. Am simţit cum un val mare de durere mă înghite; un urlet îngrozitor, înăbuşit mi-a scăpat de pe gâtlej. Şuvoaie de sânge au început să iasă din talpa mea şi să cadă peste frunzele care nu mai aveau acelaşi farmec, acelaşi efect asupra mea. Ca şi cum se decoloraseră. Îşi schimbaseră culoarea, aşa, brusc?! Sau poate că nu mai vedeam eu bine; trebuia sa fie de la rana provocată de acel bât ce stătuse bine ascuns şi îşi aşteptase prada. În cei șaptesprezece ani ai mei nu am învăţat oare să mă uit la picioare când alerg? Nu – eu mă uitam după frunze din aur şi aşteptam ca acestea să mă salveze de ciorile înfiorătoare. Da, sigur! Lăsând prostiile la o parte, m-am uitat peste rană, să văd dacă pot face ceva. Am rupt o fâşie din pantalonii de training, care nu-mi erau sub nicio formă cunoscuţi, şi am strâns-o bine de picior ca să oprească pierderea de sânge. Încă mai curgeau când şi când câteva picături groase, roşii, din talpa. Of, nu era bine. Aveam o ditamai rana în talpă care nu prea era de acord cu fugitul şi ciorile mă ajunseseră din urmă în timp ce m-am bandajat. Şi, totuşi... nu înţelegeam! De ce ciorile mă fugăreau dacă după ce mă prindeau îmi dădeau drumul? Şi cum eram capabilă sa fug atât de repede încât să nu mă ajungă prin zborul lor, care era destul de rapid? Alte întrebări adăugate la colecţia "Întrebări pentru când ies din Pădurea Ciorilor..., dacă mai ies". Am fugit şi-am tot fugit, până ce picioarele au început să se împotrivească şi să încetinească. Păsările se apropiau din ce în ce mai mult. Nu era nevoie să mă uit înapoi ca să-mi dau seama de asta, ceea ce nici n-am făcut. Le simţeam; le simţeam aripile cum se zbăteau să mă ajungă; le simţeam croncănitul insistent, enervant şi, într-un fel, malefic. S-a întâmplat din nou; m-au ajuns din urmă şi m-au înconjurat. Unele s-au aşezat confortabil pe crengi, altele peste frunze – ce din nou erau aurii, dar mult mai orbitoare –, iar altele s-au mulţumit doar să zboare pe lângă mine ciripind insistentul "Cra-cra-cra". Îmi simţeam frica de ce o să se întample cum se scurgea prin vene și prin tot corpul, înmuindu-l şi făcându-l sa tremure mai rău ca un curcan înainte de Ziua Recunoştinţei. Dacă de data asta nu-mi mai dădeau drumul? Dacă prima oară a fost doar o probă ca să-mi testeze viteza? Mă uitam de jur împrejurul meu, să le văd reacţiile, să fiu pe fază dacă una încerca să mă atace, din orice parte. Erau înfricoşătoare! Dar... mi-au lăsat calea liberă din nou. Era, oricum, imposibil ca aceste ciori să ajungă la un grad atât de avansat de inteligenţă, asemenea unui violator disperat care îi dă drumul victimei numai să se simtă mai puternic, mai încrezător. În schimb ele erau doar nişte păsări. Nişte păsări ce mă terorizau, dar, totuşi, nu gândeau, doar îşi căutau prada şi o vânau, adică pe mine. Oare aveau de gând să mă mănânce drept cină? Sau prânz? Dar de ce să fi riscat stând şi aşteptând ca ele să-şi scoată tacâmurile şi să le îndrepte spre mine. Am luat în considerare din nou fugitul, deoarece am văzut ceva, pe cineva stând, la distanţă, uitandu-se spre mine, dar nefăcând nimic. Dar de ce nu mă ajuta? De ce nu le gonea? Cum putea cineva să se uite cum o persoană era atacată de nişte păsări afurisite şi să nu facă nimic, nici măcar să strige un "Șuu"; pur şi simplu să stea şi să admire priveliştea "plăcută". Mă apropiam de el. Dar am observat că nu mai șchiopătam. M-am uitat la picior, să văd ce se întâmplase cu el. Imposibil! – Fâşia nu mai era legată de picior, rana nu mai exista şi pantalonii nu mai aveau o faşie ruptă! Pur şi simplu nu îmi credeam ochilor! Poate chiar se repeta, totul, de la început. Ciorile, cercul, fugitul. Poate de asta fugeam şi când am devenit conştientă, de ciori. Oare asta urma să se întample şi acum, aveam să uit totul? Nu mai conta pentru că îl vedeam, omul fără inimă. Încă puţin. M-am întors să văd dacă mai eram urmarită de ciori, cu speranţa că se speriaseră de el. Normal că nu aveau să se dea bătute până când nu mă prindeau şi mă devorau. Când am întors din nou privirea înainte, spre partea în care mă îndreptam, să-mi continui drumul, s-a întâmplat cel mai ciudat lucru din acea serie de întâmplări foarte, foarte bizare. Am... am dat nas în nas cu... nu ştiu dacă era cineva. Mi-a sărit inima din piept şi am urlat cât de tare am putut, speriată, mai tare ca data trecută. Cum era posibil aşa ceva? Am trecut, pur şi simplu, prin el. Dar, înainte de asta, îi văzusem faţa – fără viaţă. Era mort? Nu. Nici măcar nu era real. Ba era. Trebuie să fi fost. Era chiar acolo. I-am observat chipul înainte să se evaporeze: foarte palid, ca în filmele cu vampiri; ochii fără viaţă, de mort; şi părul îi era brunet, scurt, în contrast cu tenul său. Când m-am ciocnit de el a încercat să deschidă gura, dar, înainte să spună ceva, l-am facut praf. A dispărut ca şi cum aş fi trecut doar printr-un zid de fum, un zid produs de imaginaţia mea. Dar oare să fi fost tot acest episod doar un rezultat al imaginaţiei mele? Am căzut; am căzut la pământ, în genunchi, lăsându-mi lacrimile să cadă în şuvoaie, înlocuind şuvoaiele de sângele de la rana acum inexistentă. Aia a fost ultima picătură, ultima sperietură care mi-a luat şi ultimul suflu. Respiram din ce în ce mai greu, ca şi cum m-aş fi întors în timp prin clasa a VII-a, când am fost nevoită să alerg înconjurul pistei de şase ori, la ora de sport. Ba chiar mai rău; acum simţeam cum cineva mă strângea de gât, încercând să mă sufoce. Oh, nuu! Nu din nou ciorile! A treia oară au format acel cerc stupid, în jurul meu, dar de data aceasta părea diferit. Toate stăteau nemişcate aşteptând să fac eu următoarea mişcare; dar nu am făcut-o, am stat şi eu asteptând-o pe a lor. Câteva minute am simţit toate acele zeci, probabil sute de perechi de ochi privindu-mă cum tremur de frică, cu lacrimile curgându-mi pe obraz. M-am ridicat în picioare foarte încet, să nu le sperii; nu s-au clintit. - Ce vreţi de la mine? m-am răstit eu, în sfârşit, după kilometri întregi de frică, durere, sperieturi şi spaimă. Au stat o secundă, poate chiar două, iar apoi, sincronizându-se toate perfect, s-au năpustit spre mine.