*CAPITOL CORECTAT*
O dimineață rece, ploioasă, ca sufletul meu.Soarele scăldat, in sânge împroșcat își face apariția printre norii fumurii.
Este ora 6 dimineața. Vântul rece, sec, precum gândurile mele, imi invadează spațiul personal, intrandu-mi pe sub piele.
Mii de picături reci încep să cadă din norii pufoși, formând astfel un minunat peisaj, pustiu, ca sufletul meu.
Începe furtuna iar eu stau in ploaie, dansând cu picăturile calde ale verii.
După o perioadă de timp, simt mici furnicături in corp, ce îmi dă o senzație de bine si totodată de frică.
Trezită din starea mea de melancolie de un fulger, hotarasc sa iau o pereche de pantaloni negrii taiati, o bluza neagra pana la buric si o geaca de piele,lunga, plecând la școală, pe jos, desigur.
Merg liniștită,prin ploaie, singură,doar sunetul picăturilor auzindu-se in ecoul etern al vietii. Câteva mașini trec pe lângă mine. Nu pot să deslușesc dacă sunt colegii mei, sau doar niște oameni oarecare, din cauza ploii ce avea de gând să se transforme într-o furtună de care aveam să fug.
Intru pe poarta liceului.Nimeni.Merg pe coridoare privind ici si colo daca e cineva.Ajung in clasă, ușa e deschisa, intru in grabă, zguduind tot in cale, ca o furtună abia dezlănțuită cu fulgere și tunete puternice.
Mă așez în spate, punând capul pe bancă si visând.Se zărește o lumină, lumina albă, strălucitoare,iar apoi o bubuitură, ca si bătăile inimii. Geamul se deschise brusc, tresărind ușor.
Pe ușă, intră diriginta mea, fredonând. Se miră când ma vede iar apoi adauga:
—Hazel!
—Da, domnișoară.
—Ce cauți aici de la ora asta?
—Imi pierd vremea.
—Trebuie să vorbim despre situația ta familiară.
—Prefer să nu vorbesc despre asta, domnișoară. Părinții mei...
—Ce ai pe maini?
—Pisica.
—Aha. Vechea scuză. Ți se pare normal ca la vârsta ta să te tai, să fumezi și să locuiești singură?
—De unde știți că fumez?
—Crezi că m-am născut ieri?
—Nu, domnișoară. Mă scuzați, mă duc până afară, să dau un telefon.
*
Cobor scările încet, căutând prin geantă o țigară. Uh,nimic. Ajung afară, ploaia rece si sărată care imi definește personalitatea s-a oprit. Ce trist. Acum văd doar o rază de soare care parcă cere permisiunea să iasă și să lumineze pământul înecat de picături.
Mă duc lângă stejarul bătrân, uitat de lume și caut prin geanta mea telefonul pentru a-l suna pe tatăl meu vitreg. Nu răspunde, perfect, iar îmi arată cât de mult ține la mine.
Încep să vină colegi, grozav, ei mai lipseau in momentul acesta, dar se pare ca trebuie să mă duc la ore, așa ca plec inspre clasa mea mult prea iubita. Orele au trecut și a sosit timpul să merg la locul meu special unde mă simt mai bine ca niciunde.
Ajunsa în acel loc, arunc rucsacul cât colo si mă așez pe marginea blocului, fluturând din picioare.
Deodată aud ușa podului blocului deschizându-se si pe ea intrând un băiat blond îmbrăcat intr-o pereche de blugi negrii, tăiați cu o cămașă in carouri care se asorteaza perfect cu șapca și adidașii de la Nike.
*
—Cine ești și ce cauți pe teritoriul meu? Pleaca; îi ordon băiatului cu ochii de un albastru precum cerul pe timp de vara.
—Nu vreau sa iti fac rau,am venit să te ajut. Te-am văzut pe margine si m-am gandit că vrei să sari.
—Am spus sa pleci! Lasă-mă în durerea mea, lasa-ma sa plang pana nu mai am vlaga. - îi spun cu lacrimi in ochi-
—Nu o să te las. Nu fac asta. Ce ai pățit? Cum te cheamă?
—Ce îți pasă ție? Nici nu mă cunosti; mă uit la el încruntată iar după izbucnesc in lacrimi-
—Nu mai plânge, spune-mi cum te cheamă.
—Erika Hazel
—Hazel?
—Eu sunt, sau așa cred
—Te stiu.
—Cum așa?
—Sora ta e Kate? Kate Hazel?
—Uhm, nu știu, nu-mi cunosc trecutul și nici nu aș vrea să-l aflu. Am fost adoptată acum 5 ani, dar tot singură stau.
—Stiai ca semeni foarte mult cu sora ta?
—Eu nu am nici o sora! Sigur nu ai febră sau ceva?
—De ce ești așa de rece si indiferentă?
—Pentru că am fost prea mult judecată și mai puțin ascultata.
—Asta nu justifica faptul că trebuie să fi rece cu toată lumea Erika, înțeleg că ti-e greu dar..
—Niciodată nu o să mai fiu acea fată cu zâmbetul pe buze, am prea multe amintiri urâte, dureroase si amare. Înțelegeți ca nu le pot uita. Am suferit prea mult.
—Erika, te pot ajuta să te schimbi in fata care ai fost odată, acea fată mereu cu zâmbetul pe buze. Te pot ajuta, numai tu să mă lași.
—De unde știi cum eram?
—Te cunosc, Erika, te cunosc.
—De unde?
—Nu-ți pot spune momentan, dar vei afla pe parcurs.
—Sigur.
—Scuza-ma.Sunt Eddy, Eddy Jibson, apropo.
—Încântată, cred.
—Încă ceva, eu nu sunt ca ceilalți deci poți avea încredere in mine
—Nu am încredere in mine, dar într-un străin? Nici nu mă cunoști.
—Crezi că nu te-am privit niciodată de la depărtare? Îmi era drag să te privesc, pe tine cea veche.
—Ce nu intelegi ca acea Erika e moarta de mult? Din cauza voastră! Voi i-ați adus moartea si tot odată și schimbarea mea!
—Eu te înțeleg și te pot ajuta. Nu o să te las.
—Ba o să o faci. Toți o fac. Nimeni nu ține la mine.
*Propriile cuvinte mă rănesc. De ce spun asta? Nu e destul că mă cred o cauză pierdută? Mai trebuie să știe și tipul asta?*
Mă ridic de pe margine, alunecând fiind gata să cad, dar Eddy mă prinde speriat. Și mai furioasă mă îndrept spre scări. *
—Unde te duci?
—In padure!Unde imi e locul!
—Știi că o să te urmăresc, nu?
—Lasă-mă in pace, ciudatule, mă descurc și singură. Mersi de "ajutor" ; spun ironică, gesticulând si coborând scările.
