C'est la vie

35.Hotul de carti

Toata viata mi-a fost frica de oamenii aplecati asupra mea.

Presupun ca primul om aplecat asupra mea a fost tata, dar el a disparut inainte sa mi-l pot aminti.

Dintr-un oarecare motiv, in copilarie, imi placea sa ma bat. Mare parte din timp, pierdeam. Un alt baiat, uneori cu sange rece curgandu-i din nas, statea aplecat asupra mea.

Multi ani mai tarziu, a trebuit sa ma ascund. Am incercat sa nu dorm pentru ca mi-era teama de cine ar putea fi acolo cand ma voi trezi. Dar am fost norocos. Era mereu prietenul meu.

Cand ma ascundeam, am visat un anumit barbat. Cel mai greu a fost cand am plecat la drum ca sa-l gasesc.

Din noroc pur si multe trepte, am ajuns. 

Am dormit acolo mult timp.

Trei zile, mi-au spus ei...

Si ce am gasit cand m-am trezit? Nu un barbat, ci pe altcineva aplecat asupra mea.

Odata cu trecerea timpului, eu si fata am inteles ca aveam unele lucruri in comun.

Dar e un lucru straniu. Fata spune ca arat a altceva.

Acum, locuiesc in pivnita. Cosmarurile inca sunt vii in somnul meu. Intr-o noapte, dupa cosmarul obisnuit, o umbra veghea asupra mea. Ea a zis: "Spune-mi ce visezi". Asa ca am facut asta.

In schimb, ea mi-a explicat din ce sunt facute visele ei.

Acum, cred ca suntem prieteni, eu si fata asta. De ziua ei, ea a fost cea care mi-a dat un dar. Ma face sa inteleg ca omul cel mai bun care a vegheat vreodata asupra mea nici macar nu este barbat...

-Max Vandenburg

___N.A.

Sunt unele momente cand plangi in hohote in fata unei carti.