O ultimă oară

„Și eu"

Mi-am ridicat privirea către oglindă, doar pentru a vedea cearcănele ce mi se întindeau pe fața palidă în jurul ochilor albaștri. Mi-am stropit fața cu apă rece, mai apoi încercând să par indiferentă. Dar, cum?

Trecuse un an și jumătate deja. Îmi aminteam prima vizită a bărbatului în vârstă de 35 de ani, deci doar cu 5 ani mai în vârstă decât mine. Eram doar una dintre multele asistente pe atunci. Nu știa ce are, defapt nici nu credea că are ceva anume.

Am ieșit din baia spitalului, încercând să nu mă mai gândesc la trecut. Însă asta era tot ce mi-a mai rămas.

În după-amiaza în care ne întâlnisem prima oară venise la spital pentru o serie de analize periodice. Nu-i luă nici cinci minute până ce îmi făcea ochi dulci. Dar probabil era umorul lui, maturitatea și zâmbetul superb ce mă convinseră să ies la cină cu el. Ne-am simțit uimitor de bine, chiar dacă am fost la un local unde am fi putut împărți numai bine o porție, și poate ne mai rămânea și la pachet. Nu mă așteptam însă la nimic altceva. Mai apoi mi-a luat numărul de telefon. Am început să ne vedem mai des, prin pauze sau la scurte întâlniri, plimbări. Ne vedeam uneori după programul meu, sau la o cafea de dimineață. Dar apoi rezultatele veniseră. Iar noutățile erau oribile. Avea cancer pulmonar, stagiul 4. Nu am mai vorbit după aflarea acestora.

Pașii mei erau apăsați. Vedeam privirile pe furiș a celorlalte asistente ațintindu-mă, apoi fiind urmate de remarci răutăcioase. Faptul că mă îndrăgostisem de unul dintre pacienți era un subiect de discuție înfocat între ele. Simțeam cum zbor parcă prin mulțimea de oameni, către sala cu numărul 125.

Credeam că s-a dus la vreun specialist, sau în altă țară poate. Însă, exact o lună mai târziu, a reapărut în sala de urgențe. Simptomele i se agravaseră. Ce nu au observat medicii de prima oară era faptul că avea o metastază situată pe creier, ce-i provoca pierderi de memorie scurte. Astfel, am ajuns să stau cu el din nou, însă ni se alăturase și posibila viitoare soție. Prezența ei era pur și simplu cumplită. Era de o frumusețe rară, iar faptul că el o plăcea mă făcea să-mi dau seama că nu am cum să-mi fac speranțe. Nici ea nu părea să se bucure prea tare de prezența mea. Chiar dacă cei doi se cunoșteau doar de puțin timp, aceasta știa exact cum să se facă simțită. Îmi făcea munca incredibil de grea, chiar îndoindu-se de abilitățile mele ca asistentă medicală.

Când am intrat în lift, mâinile mele tremurau deja. Nu trecea o zi în care să nu mă gândesc la întregile zile petrecute împreună atunci, și la nopțile nedormite în care stăteam poate chiar peste program pentru a mă asigura că era stabil. Însă, cel mai mult poate ne-am apropiat după acea operație. Atunci am început totuși să-i simt lipsa, să știu că-l iubesc.

Operația în sine nu reușise. Era, oricum, o șansă incredibil de mică de reușită. Iar iubita lui refuza să ajungă la punctul în care avea grijă de el, așa că a plecat. Pur și simplu. Nu am mai văzut-o de atunci. Nici nu a mai sunat să se intereseze de starea lui. În schimb, eu și cu el am început să vorbim mai mult și mai mult. Avea momente de luciditate, și momente în care nu avea nici cea mai vagă idee unde se află și cine este.

Liftul se oprise la etajul dorit. Am ieșit din el, mergând chiar mai repede înspre sala în care se afla el. Singurul moment în care mă oprisem a fost cel în care am ajuns în fața ușii albe cu geamuri mici. A trebuit să inspir adânc înainte de a intra.

Înauntru se aflau alți 3 pacienți în paturile așezate paralel. Eu mi-am croit drumul către primul pat, unde se afla el. Slăbise enorm de mult. Privirea lui era absentă, și uneori nici măcar nu mai vorbea coerent. Era o zi bună cea în care propozițiile aveau sens. Am zâmbit însă către el, începând rutina zilnică de verificări.