Actul Terorii

Capitolul 3

         Evadarea e unica șansa de a se salva în cazul lui Kim. O altă ieșire din situație nu este posibilă. Chiar dacă îi era frică să meargă contra acestor bandiți, totuși trebuia să scape cumva de aici. Însă ,pînă cînd, nu are nici-o închipuire cum ar putea aceasta decurge. Ea niciodată nu se deosebea fata de ceilalți tineri printr-un anumit curaj deosebit. Nu se vedea niciodată intr-un rol de eroina a unei cărți de acțiune. Dar dacă se află intr-o astfel de situație, trebuie să se descurce cumva. Chiar dacă nu mai avusese niciodată de a facere cu un plan malefic de evadare. E o nebunie!

Gindurile sale au fost intrerupte de o uniformă aruncata chiar în fața ei de Joanna.

- Trezeste-te la viață. Pune hainele acestea pe tine, ar fi bine cit mai repede, ca ne grăbim.

- Unde mergem? Întreba Kim încurcată în timp ce începuse să se îmbrace în uniforma ceea de soldat pe care o purtau majoritatea de aici. De toată zăpăceală asta ea numește locul acesta "aici". Uitase unde se afla.

- La control. Zise scurt Jo.

- Control? Ce fel de control? E ceva periculos? O să ne facă ceva rău? O să ne investigheze organele interne? Dacă.....? Kim fu întreruptă de Joanna ce îi acoperise gura cu miinile.

- Vad ca de la emoții începi să vorbești prea mult. Calmeaza-te! Nu e nimic strașnic. Nu îți vor face nimic rău. Pur si simplu te vor controla, ca la un medic de familie. O să vadă în ce stare ești. Dacă ești pregătită de antrenamente sau nu.

- Huh. Se auzi un bombănit ușurat din partea lui Kim, în timp ce termină să se îmbrace. În pofida faptului că arată destul de bine în această  uniforma, ea nu era obișnuită să se îmbrace în astfel de haine. Încă nu putea să se acomodeze cu regulile de aici. Joanna o privi incintata.

- Arăți perfect! Ești un soldat înnăscut.

- Nu știu, nu stiu..... Murmură Kim pritre dinți nemulțumită.

Se auzi o voce prin toate difuzoarele anuntindu-le ca trebuie sa se duca la acel control. Ajungând în hol toți s-au aranjat în câteva rinduri. Locurile fetelor fiind la coadă. Aveau să aștepte mult. Erau copii atit de diferiți. De diferite naționalități, vîrste si înfățișări cu totul deosebite. Fiecare se deosebea prin originalitate. Kim putea fi ușor găsită în acel rind fiind aproape unica ce arată obișnuit. Acum toti caută să fie cît mai originali, astfel lucrurile obișnuite devin cit mai rar întâlnite si cit mai apreciate. Trecuseră vreo două ore cînd ajunsese rindul celor două. Prima intra Joanna. Peste vreo câteva minute intra Kim foarte timidă. Încăperea era asemănătoare cu cea în care se trezi azi dimineață. Doua sore medicale se pregăteau să o examineze. Una din ele o privi ciudat. Posibil o cunoscu după noutățile de la știri. Investigația trecu în mai puțin de cinci minute. Kim se consideră o fricoasă în fața Joannei după ieșirea de mai înainte. Se speriase de la un lucru atit de nepericulos. Dar, poate, o puteai înțelege. După evenimentele de ieri si situația de astăzi ea are tot dreptul sa-i fie teamă.

Îi venise gindul la evadare. Trebuia să scape cumva din această clădire. Darea nici nu știa unde se afla acum. Nici măcar regiunea. Putea fi foarte departe de capitală. Trebuia să se gândească foarte bine la plan. Însă singura ea nu avea să facă față pazei, soldaților si celorlalți. Avea nevoie de ajutorul cuiva. Se gândise la Joanna. Dar o cunoștea de atit de puțin timp, ca nu putea fi sigura ca ar putea avea încredere în aceasta. Dar pînă la urmă, ea e unica persoană cunoscută de aici. Altcineva nici măcar nu vorbise cu ea. Astfel, nu putea avea încredere în nimeni, dar Jo, ar putea să o ajute. Începu să-și caute noua cunoscută. Nu putea să o numească prietenă, pentru că încă nu-i era. O găsise intr-o încăpere pustie. Aceasta se uita la stiri foarte interesată. Parcă vroia sa afle ceva.

- Jo! Zise Kim. Iar la spusele acestea ea tresări.

- Ah, Kim. Nu te-am observat. Ai terminat deja? Spuse ea cu o voce tristă.

- Jo, s-a întâmplat ceva? Întreba cealaltă îngrijorată.

- Nu, nimic. Pur si simplu vroiam sa aflu ceva.

- Hei! Nu-mi place să te vad așa. Spune-mi. Știi că poți avea încredere în mine. Da, poate nu poți avea încredere în mine, ca nici eu nu pot avea încredere în tine, pentru că ne cunoaștem prea putin timp și..... Da, știu, vorbesc prea mult. Cred că te-am săturat.

- Stai. Opreste-te. Îți spun singură. Ei bine, mi-e greu să vorbesc pe această temă, dar...

Făcu o pauză, apoi continuă pe un ton melancolic.

- ....cred ca o să-mi fie mai ușor să vorbesc cu cineva. Aceasta s-a întâmplat demult. Ti-am mai spus, părinții mei au fost omorâți de Ei, si acum eu sunt obligată să le slujesc. Poate te întrebi, de ce eu mai stau aici si nu ma opun. Dar de ani de zile eu aștept ziua răzbunării. Politia demult investighează acest caz, însă totul este fără urme. Da, știu, e puțin probabil ca peste atîta timp să se afle vinovatul, însă Speranța moare ultima. Pînă în ziua de astăzi, eu aștept să se afle asasinul si sa aflu gustul răzbunării, în numele părinților mei. Totuși, vinovatul trebuie pedepsit.

O lacrimă i se prelinse pe obrazul fetei. Kim o privea uimită. Poate o judecase greșit. Nu era atit de nesimțită precum părea. Nu sensul direct a cuvântului  "nesimțită", dar atunci cînd prima dată pomenise de acest caz, vocea nu-i tremura nici pentru o fracțiune de secundă. Iar în ochii ei nu se putea vedea acea durere si acel dor pe care îl vede acum. Cum se spune: Nu judeca cartea după copertă. Acum, Joanna nu mai părea acea fire autoritară si puternica in fata ei. Acum era doar ea, doar Joanna, cu toate amintirile  si durerea. Kim se apropie de aceasta si o lua intr-o îmbrățișare caldă. Îi era de-a dreptul jale de ea, de Jo, de acea fată care i se păru atit de puternică. Nu putea să-i ceară ei ajutor cu evadarea. Se gindea să o ia si pe ea cu dinsa. Să fugă amindoua. Însă acum vedea clar, ca ea nu avea de gînd sa plece. Ea nu o să se liniștească pînă nu o să se răzbune pentru amintirea părinților ei. Înseamnă că trebuia singură să se descurce cumva.

- Dar tu? Zise Jo, stergindu-si lacrimile. Nu ti-e frica ca niciodată nu-ti vei mai putea vedea părinții?

Kim nu știa ce să răspundă la această întrebare. Era clar că îi era foarte frică, chiar e gata să evadeze, în pofida faptului că e aproape imposibil. Îi era teamă că nu se va mai întoarce niciodată acasă, la părinți, prieteni, colegi.

- Știi, cred că aceasta este cea mai mare frică pe care am simtit-o vreodată. Mi-e frica că nu-i voi mai vedea niciodată. Imi e atît de dor de ei. Imi pare rău că nu le pot spune cit de mult îi iubesc si cit de mult îi apreciez. Știi, chiar mă gindeam la un plan de evadare. Vroiam sa fug. Și chiar speram la ajutorul tău. Ba chiar mă gindeam sa-ti cer ajutorul. Să fugi împreună cu mine. Iar acum văd că degeaba speram.

- Ce? Tresări Joanna entuziasmată. Nu, tu nu vei renunța la această idee. Tu vei lupta pentru părinții tăi.  Vei lupta doar pentru faptul că trebuie să le spui cit de mult îi iubești. Vei lupta pentru ei. Și eu te voi ajuta, neapărat. Chiar dacă consider aceasta o nebunie.Poate nu voi fugi împreună cu tine, cum sperai, pentru că trebuie să aduc planul meu de răzbunare pînă la capăt. Dar te voi ajuta. Vei evada. Sigur vei evada.

Joanna parcă îi adusese o rază de speranță în sufletul ei. Nu era încă totul pierdut. Putea fi salvată. Apoi începu să se gândească ambele la plan. Au stabilit că totul trebuie să se întâmple în ziua cînd va veni elicopterul să îi ia. Atunci majoritatea soldaților vor fi ocupați cu altceva. Și ele se vor putea scurge printre ei neobservate. Mai trebuia să aibă grijă de camere sa nu le prindă. Au stat mult și s-au gândit la toate amanunturile. Acum planul era stabilit. Urma doar să-l pună în actiune.

Iată, v-am prezentat-o pe Joanna în altă ipostază. Știu, ca va așteptați la altceva, dar am considerat că trebuie să aflați adevărul despre firea ei. Sper ca v-a plăcut ideea să scriu o astfel de carte.

Sper ca va este interesant. :)