In acest epilog o sa va scriu o poveste speciala si aceasta este dedicata...O sa va dati voi seama pe parcurs la cine m-am referit.
Lectura placuta!
"Cine are parinti,pe pamant nu in gand
Mai aude si si-n somn ochii lumii lumii plangand
Ca am fost,ca n-am fost,ori ca suntem cuminti,
Azi imbatrind ne e dor de parinti.
Ce parinti?Niste oameni ce nu mai au loc
De atatia copii si de-atat nenoroc
Niste cruci,inca vii,respirand tot mai greu,
Sunt parintii acestia ce ofteza mereu.
Ce parinti?Niste oameni,acolo si ei,
Care stiu dureros ce e suta de lei.
De sunt tineri sau nu,dupa actele lor,
Nu coteaza deloc,ei albira de dor
Sa le fie copilul c-o treapta mai domn,
Cata munca in plus,si ce chin,cat nesomn!
Chiar si-acuma,cand scriu,ca si cand as urla,
Eu ii stiu si ii simt,patimand undeva.
Ne-amintim,si de ei,dupa lungi saptamani
Fiii batrani ce suntem,cu parintii batrani
Daca lemne si-au luat,daca oasele-i dor,
Daca nu au murit tristi in casele lor...
Intre ei ai copii e-o plasa de caini,
Si e umbra de plumb a preazilnicei paini.
Cine are parinti,pe pamant nu in gand.
Mai aude si-n somn ochii lumii plangand.
Ca din toate ce sunt,cel mai greu e sa fii,
Nu copil de parinte,ci parinte de fii.
Ochii lumii plangand,lacrimi multe s-au plans
Insa pentru potop,inca nu-i de ajuns.
Mai avem noi parinti?Mai au dansii copii?
Pe pamantul de cruci,numai om sa nu fii,
Umiliti de nevoi si cu capul plecat,
Intr-un biet orasel,intr-o zale de sat,
Mai asteapta si-acum,semne de la stramosi
Sau scrisori de la fii cum c-ar fi norocosi,
Si ca niste stafii,ies arare la porti
Despre noi povestind,ca de mosii lor morti.
Cine are parinti,inca nu e pierdut,
Cine are parinti are inca trecut.
Ne-au facut,ne-au crescut,ne-au crescut pana-aci,
Unde-avem si noi insine ai nostri copii.
Enervanti pot parea,cand n-ai ce sa-i mai rogi,
Si in genere sunt si nitel pisalogi.
Ba nu vad,ba n-aud,ba fac pasii prea mici,
Ba-i nevoie prea mult sa le spui si explici,
Cocosati,cocarjati,intr-un ritm infernal,
Te intreaba daca stii pe vre-un sef de spital.
Nu-i asa ca te-apuca o mila de tot,
Mai e seama de faptul ca ei nu mai pot?
Ca povara ii simti si ei stiu ca-i asa
Si se uita la tine ca si cand te-ar ruga...
Mai avem,mai avem scurta vreme de dus
Pe constiinta povara acestui apus
Si pe urma vom fi foarte liberi sub cer,
Se vor imputina cei ce n-au si ne cer.
Iar cand vom incepe si noi a simti
Ca povara suntem,pentru-ai nostri copii,
Si abia intr-un trist si departe tarziu,
Cand vom sti disperati vesti,ce azi nu se stiu,
Vom pricepe de ce fiii uita curand,
Si nu vad nici un ochi de pe lume plangand,
Si de ce inca nu e porop pe cuprins
Desi ploua mereu,desi puriri a nins,
Desi lumea in care parinti am ajus
De-o vecie mereu zguduita de plans."
Adrian Pauneacu-"Repetabila
povara"
