ok... ca sa fiu "in trend" am pus si eu o pov de Craciun...nchiar ma bucur ca am reusit sa postez azi pt ca nu mi-am mai vazut capul de la atata curatenie... si am fost pusa sa si leg bomboane, activitatea mea "preferata", la cat sunt de indemanatica... in fine... ce-i drept, nu prea se regaseste spiritul Craciunului in ea, dar ideea e de anul trecut, cand a trebuit sa fac o compunere la romana, si am modificat un pic pov, ca sa iasa asa... sper ca o sa va placa... sa-mi spuneti ce parere aveti... si Craciun Fericit tuturor!
O mana calda, imblanita, de culoarea prunei, imi mangaia nasucul portocaliu. In fata mea era o fetita, cu ochi de cenusa, care se misca neindemanatica in jurul meu, razand din toata inima. Sunetul rasului ei ma incalzi pana in adancul sufletului. Daca aveam asa ceva. Gura n-aveam, dar o mana mai mare, mai indemanatica mi-o desena, din puncte perfect rotunde, negre. Nu ma puteam misca, insa locul unde eram contopit era bradat de razele aurii ce imi faceau corpul sa sclipeasca ca un diamant neslefuit. Fire sclipitoare imi desenau trasaturile, iar palaria de taciune imi ferea trupul de limbile de foc ale abisului...
- Shane, spune dintr-o data fetita, cu glas dulce. Omu' de zapada n-are maini.
N-aveam maini? Ei bine, eu eram fericit si fara ele. Imi era cald si bine. N-aveam nevoie de maini. Zapada de un alb pur ma infasura, iar chipul modelat de cei doi artisti era perfect.
- Oamenii de zapada n-au maini, Claire, spuse baiatul - Shane -, cu glas suav, dar in acelasi timp cicalitor. Atat de asemanator cu al fetitei.
Erau frati. Asta era. Semanau. Ceva imi spunea acest lucru. Desi, nu la infatisare. Baiatul avea par de aur, ciufulit ,ochii mari, caprui, pielea aramie si trupul inalt si zvelt. Nu semana deloc cu fetita miniona, cu ochi albastri, parul negru ca taciunele si pielea palida ca o perla. Nu semanau delocla infatisare. Asta vedeam si eu. Un simplu om de zapada. Dar aveau caracterul bland si iubitor al fratilor si eram fericit ca ei erau creatorii mei.
Ziua era una inghetata, iar pamantul era acoperit de o blana pufoasa, care se ingrosa din clipa-n clipa. Iar eu eram infaptui din aceasta blana pufoasa, superba.
Shane si Claire erau concentrati asupra mea, cu chipurile incruntate si ochii atenti, cautand si cel mai mic defect. Vroiam sa le multumesc. Sa le multumesc pentru munca lor. Dar nu puteam. Pentru ca, desi cei doi copii au avut dragoste si mila, si mi-au dat viata, ei n-au putut sa-mi dea si darul cuvantului. Dar cred ca ei simteau multumirea mea si faptul ca le voi fi vesnic dator.
Lumina aurie ce insufletea cerul se inrosea. Imbujorandu-se parca, din ce in ce mai tare, privindu-ma. Incet, incet, aceasta disparu, iar cerul devenii de un albastru inchis, iar mai apoi de un negru intunecos. In momentul in care toata pata de culoare disparu, o voce se auzi din departare:
- Shane, Claire, veniti la masa! O sa raciti!
Claire imi depuse o sarutare pe obrazul inghetat, iar apoi porni sovaielnic, parca trista, calcand pe haina, intunecata acum, care-i acoperea piciorusele firave, inspre casa de unde se auzea vocea.
Noaptea era tacuta. Cerul era intunecat, luminat doar de o faptura argintie care se plimba jucausa pe aureola nesfarsita. As fi vrut s-o strig, sa-mi aline putin singuratate. Sa sparga linistea adanca. Dar nu puteam. Asa ca, tot ce mi-a ramas de facut, a fost sa-i privesc pe cei doi copii, stapanii mei, impreuna cu familia lor. Stateau la masa, doar ei si inca doua persoane, mai mature, care erau probabil parintii lor. Pe masa erau puse fel de fel de mancaruri si am simtit ca era o seara speciala pentru ei. Langa ei, la fel de nemiscat ca si mine, era un brad impodobit cu multe obiecte colorate.
Un val de invidie m-a cuprins. De ce el putea sta cu ei si eu nu?
Dupa ce terminara de mancat, Claire se indrepta spre brad, dar nu-i darui afectiune, cum imi daruia mie, ci se aseza in genunchi, scotand un pachet colorat de sub el. I-am auzit fericirea din glas, cand a rostit:
- A venit Mosu' !
Shane ii zambii dar, fara ca ea sa-l vada, isi dadu ochii peste cap. Oare acest " Mosu' " era doar imaginatia fetitei? Totusi, se apleca si el si scoase un cadoua de sub brad. Unul mai mic decat a lui Claire. Copila ii scoase limba.
- Pe mine ma iubeste mai mult. Eu am fost mai cuminte! exclama ea.
- Da! Sigur, cum zici tu...
Isi desfacura ambii cadourile. Claire imbratisa ursuletul de plus, cu mult mai mare decat ea, care aparu din cutie. Shane scoase din pachetul lui doar un patrat mic, cu o poza pe el. Ochii lui se umplura de fericire. Ce putea fi asa frumos la poza aia, cand sora lui primise o jucarie imensa.
- Nu se poate! CD-ul asta nici n-a aparut pe piata! spuse baiatul, cu glasul sugrumat de emotie.
- Dar Mosu' poate sa obtina orice, zise fetita zambind si aratandu-si dintele lipsa din fata.
Uitasera de mine, m-am gandit trist. Erau prea ocupati cu obiectele primite de la acest Mos ca sa le mai pese de mine. Dar, dupa cateva minute, Claire isi lua grabita haina pe ea si alerga afara, imbratisandu-ma. Vroiam s-o imbratisez si eu pe ea, dar nu puteam, asa ca i-am zambit doar. Eram fericit. Chiar si asa, nemiscat, stiam ca fetita tine la mine.
- Mosu' mi-a adus ursu' ala mare pentru ca te-am facut pe tine. Mersi...
Dintr-o data, pe chipul fetitei aparu o expresie ganditoare.
- A, stiu. O sa te numes, Omu' Alb! La fel ca pe urs. Asta-i cadoul meu de Craciun pentru tine. Un nume. Mersi, Omu' Alb.
Daca as fi putut as fi plans. Imi daduse un nume. In ziua asta speciala, numita Craciun, luasem viata si primisem un nume.
***
Claire, impreuna cu Shane uneori, veneau la mine zilnic. Totul era superb. Eram mai mult decat fericit. Nu stiam cum sa numesc asta. Decat fericire pura. Pana intr-o zi.
Pana intr-o zi, cand ceva a inceput sa ma arda. Parca lumina aurie, care pana acum fusese blanda si iubitoare, devenisa puternica. Ma vroia la ea, era invidioasa pentru dragostea pe care-o purtam celor doi copii. Asa ca vroia sa-i parasesc, chinuindu-ma. Dar stiam, stiam prea bine, ca indiferent ce chinuri voi suporta, nu-i voi parasi.
Zilele treceau, iar eu eram din ce in ce mai istovit. Durerea era din ce in ce mai puternica. Iar Claire era din ce in ce mai trista.
- Se topeste! exclama ea intr-o zi, cu lacrimi in ochi. Omu' Alb se topeste!
- Vine primavara, Claire, spuse Shane, incercand sa zambeasca, dar fiind si el trist. E firesc sa se topeasca.
Deci, asta era. Primavara era cea care vroia sa ma desparteasca de ei. Dar, de ce? Eu nu-i facusem nici un rau ei. Nici macar n-o cunosteam. De ce-ar vrea sa le faca rau atat celor doi, cat si mie?
Mai trecu ceva timp, si eu eram si mai bolnav. Nici sa zambesc nu mai puteam. Si scadeam. Ma faceam din ce in ce mai mic. Pana intr-o zi. Ziua care stiam ca va fi ultima...
- Se duce, spuse fetita, cu lacrimile ei argintii, frumoase, brazdandu-i fata. Cat va mai trai? intreaba, intorcandu-se spre fratele ei.
- Maine n-o sa mai fie... si el era trist.
Cu un suspin adanc, imi mai depune o sarutare dulce pe obraz.
- Adio, Omu' Alb. Nu te vom uita. Niciodata. Te iubim.
Am avut o viata scurta. Dar doi oameni minunati imi dadusera viata. Asta era tot ce conta. Iar eu fusesem fericit. Lumina aurie isi mai trecu o raza de foc asupra mea, iar ultima farama de viata mi s-a scurs din trup, ca o lumina cenusie. Ii voi iubi mereu. Ii voi iubi mereu pe cei doi frati, care mi-au dat viata in ziua de Craciun.
