Deus Suprem

Capitolul 1: O noapte stranie

Stinse lumina și se apropie încet de pat. Se așeză turcește și ascultă. Pașii mamei trecură prin fața ușii lui, apoi auzi ușa camerei de alături deschizându-se. Așteptă câteva minute în plus, pentru a fi sigur, apoi trase cearșaful pe jumătate peste el și închise ochii.

Simți din nou cum se retrage în străfunduri doar de el știute, până ce lumina îi lovi pleoapele.

Era pe un câmp, iar în dreapta sa observă o herghelie de cai, în centrul căreia păștea o maestuasă iapă albă, a cărei coamă roșcată îi cădea lin pe grumaz. Făptura ridică încet privirea spre băiat, cercetându-l în liniște pentru câteva momente, înainte de a îndoi ușor genunchiul unui picior din față, într-o scurtă plecăciune.

"Deus Akira."

Glasul blând al iepei răsună în mintea băiatului. Acesta aplecă scurt capul în față, în semn de salut, apropiindu-se de făptură. Caii formară tăcuți un semicerc în jurul lor, privind tânărul pășind spre iapă.

Ajuns în fața ei, Akira întinse mâna și o atinse pe frunte. Locul sclipi, iar animalul fu înconjurat de o aură argintie. Uimit, tânărul făcu un pas în spate. Sunetul, deși slab, de copite din jur îi accentuă neliniștea. Niciodată nu se întâmplase așa ceva, de obicei animalele ori nu-l băgau în seamă, ori își petrecea timpul în mod plăcut cu ele, dar fără evenimente ieșite din comun.

Iapa își recăpătă înfățișarea normală și se apropie de băiat, îl înconjură de două ori, apoi se întinse lângă el. Akira își lăsă lin palma pe spatele ei, iar când singurul rezultat primit fu un sentiment plăcut, de legătură cu făptura, începu s-o mângâie.

-O să-ți spun Miraj.

Pentru moment, băiatul avu senzația că un alt val argintiu avea să cuprindă iapa, dar poate că i se păru.

Încălecă, iar Miraj porni la început într-un trap ușor, apoi în galop, din ce în ce mai repede, drept, până ce peisajul începu să se schimbe.

"Mulțumesc."

-Pentru ce? întrebă Akira.

"M-ai ales."

Băiatul simți cum incepe să amețească și se prinse mai strâns. Privirea i se împăienjeni și fu cuprins de o puternică senzație de cădere în gol.

Își simți genunchiul drept pe o suprafaţă tare, în timp ce mintea i se limpezi. Privi în jur. Împreună cu o mulțime de umbre, forma un fel de stea cu un număr mare de colțuri sau două cercuri concentrice. În centru zbura o pasăre colorată.

"Unde sunt? Ce s-a întâmplat? Unde e Miraj?" se întrebă Akira, căutând cu privirea iapa. Era într-o pădure de conifere. "Ce se tot întâmplă?"

O lumină puternică, verde, îi atrase atenția. Pasărea se transformă sau fu înghițită de aceasta. Simțea un ecou în interiorul sau, dar nu putea desluși cuvinte. Privea cu atenție lumina, încerca să înțeleagă vocea care-i vibra înăuntru, dar degeaba.

Se așeză pe pământ, concentrându-se să audă ecoul interior. Percepea vibrații și un mic zumzăit.

"Deus..."

"Suprem..."

"Să rezistați..."

"Creație..."

Își pierdu concentrarea când reuși să extragă cuvinte și reveni la starea inițială. Pierdu câteva minute încercând să-și repete și să memoreze termenii. Deus... Suprem... Să rezistați... Creație. Ce puteau să însemne? Își aminti cum Miraj îl numi "deus Akira". Miraj era un produs al imaginației sale, la fel ca restul hergheliei și câmpul, atunci și această scenă era doar în mintea lui.

Ridică din nou privirea spre lumina din fața sa. Nu se lega de tot ceea ce trăise până atunci, îi lipsea sentimentul de firesc pe care i-l dădea în mod normal lumea lui imaginată.

Încercă să schimbe peisajul, concentrându-se, dar nu reuși. Nu se mai sințea capabil să controleze locul în care se afla. "Asta nu se poate întâmpla..." gândi Akira, începând din nou să simtă cum își pierde cunoștința. "Nu, nu, nu-i momenul! Vreau să înțeleg ce s-a întâmplat!"

Văzu lumina pâlpâind și redevenind pasăre. Pierdea controlul. Avea nevoie de un punct de concentrare. Nu reușea să-și îndrepte atenția spre pasăre, aceasta aproape că nu se mai vedea.

Încercă să se ridice, dar își pierdu echilibrul și căzu.

Când deschise ochii, nu văzu nimic, dar își simțea din nou corpul. Pipăi suprafața pe care se afla, era netedă, flexibilă. Întinse mâna dreaptă și aprinse lampa de pe noptieră. Privi puțin camera, dorind pentru prima dată să se asigure că era înapoi în dormitorul său.

Recapitulă în minte ce trăise în ultimele minute... sau ore, pierdea mereu noțiunea timpului. Totul începuse normal, ca în fiecare seară, se retrase în micul univers creat de mintea lui, pentru a se relaxa puțin înainte să adoarmă. O întâlnise pe Miraj și de atunci totul deveni straniu.

"Dar totul este doar în mintea mea." încercă el să se convingă.

Vrând să se dea jos din pat, lovi un obiect care n-ar fi trebuit să fie acolo. Căută prin cearșaf și scose la lumină o sferă transparentă.

"Asta de unde a apărut?" se întrebă, rotind-o între palme. Gândul îi zbură la Miraj și la aura argintie care o învăluise.

În clipa următoare, imaginea iepei apăru clară în interiorul sferei. Uimit, Akira aproape scăpă globul din mâini.

Deschise sertarul noptierei și puse acolo obiectul, părăsind apoi în grabă camera.

Intră furtunos în baie, închizând ușa după el. Dădu drumul la apă și se spălă pe față.

"Am ochii obosiți, nu văd clar." își spuse el. "Nu pot fi nebun, nu încă."

Se așeză pe marginea căzii, evitând momentul reîntoarcerii în dormitor. Nu mai avea somn și nici nu ar fi vrut să adoarmă acum. Avea un presentiment că dacă adormea, dimineaţă un glob de cristal apărut din neant n-ar fi singurul lucru ciudat din casă.

Brusc, se ridică și începu să facă pași. Ieși din baie, coborî scările, merse spre ușa de la intrare și o deschise. Rămase un moment în prag, simțind răcoarea nopții. Luă tenișii de lângă ușă și se încălță rapid, apoi ieși în grădină.

Adulmecă aerul rece, savură atmosfera liniștită a nopții. Ridică privirea spre cer, de unde luna plină veghea bunăstarea orașului. Zâmi ironic, în asemenea perioade liniștite, el credea că-și pierde mințile.

Se sprijini de peretele casei, cu brațele încrucișate, urmărind așezarea stelelor. Se gândi că poate era obosit, deși nu se simțea așa, dar era cel mai logic argument pentru ceea ce trăise. Era prea mare să creadă în magie și globuri de cristal apărute de nicăieri, poate nici nu era complet treaz în acel moment. Mereu îi plăcuse să-și închipuie evenimente fantastice, creaturi magice și altele din această sferă, pentru că mintea lui era singura care le putea da viață într-un colțișor al imaginației pe care îl numise universul său, dar atât. Dimineaţă avea să verifice pe cât posibil anomaliile din această noapte.

Închise ochii și eliberă un oftat, urmat de un zâmbet ironic. Dacă totul ar fi fost real...