Asta am scris-o acum mult, mult, mult timp. Nici nu știam ce titlu să-i pun, dar cred că se poate încadra ca un „prim-capitol” la așa-zisul meu nou-roman care sigur o să fie roman.
___________________________________________________________
Mă plimbam pe holul lung, uitându-mă în care cameră să intru ca nu cumva să dau peste un monstru, c-am așa sună ori ce șcenă de groază din aproape toate filmele de groază, eram doar plictisită, dacă rolul în viață a celor ce joacă în filme, este să ne „încânte” sau plictisească ochii cu aceeași chestie de sute de ori, oare care era rolul meu în viață? Sting televizorul ce mergea ca prostul, parcă fără vreo vlagă în mine, toată fericirea ce o aveam când eram mică, s-a dus... de ce? Din cauza societății acesteia murdare, nu-mi puteam lăsa eu nervii în pace, începând să fiu tot mai nervoasă, rămânând fără vlagă. „La dracu cu toate.” Îmi tot repetam eu în gând, cum s-a putut să ajung eu așa, un copil nervos, deja îngrijorat la viitorul ce urma să se arate, alții la vârsta mea s-ar fi prostit undeva prin parc, dar nu, eu am rămas închisă în sine, gândindu-mă la ce va fi mâine, dacă va fi un mâine și dacă va fi, măcar puțin mai bine.
Încep să mă plimb prin casă, ca să-mi găsesc acel „rol în viață”, de parcă aveam să-l găsesc pe acolo, dar, încercarea moarte n-are, așa că, scotocesc cu privirea fiecare colțișor de cameră, fiecare persoană ce mi se zărește în față prin acea fortăreață, nu arăta ca un palat, dar pentru mine, chiar era și este, locul unde am crescut, palatul meu și ca orice prințesă din basme, care este prea ocupată pentru a-și căuta un prinț, călare pe o balenă ucigașă, albă, la fel ca celelalte prințese de prin altă lume, aș da orice ca să-l protejez, pe el și pe persoanele ce locuiesc acolo, împreună cu mine, asta era preocuparea mea, printre multe altele la fragila vârstă de paisprezece ani. Să o zic sincer, nici de imaginea mea în public nu-mi păsa, atâta timp cât toate mergeau conform planului meu, acel plan al meu, la naiba cu el, mereu toate planurile mele au dat greși, de parcă erau bine plănuite, făceam planuri de scurtă durată ca la sfârșit să mă încurc și tot eu să mă descurc. Mă pun pe canapeaua din bucătărie, gânditoare, gândindu-mă la cum ar fi să mai fiu iar copil? Să mai am acel zâmbet pe buze non-stop, să retrăiesc momentele când respiram prin dulci zâmbete, să nu-mi trebuiască bani de haine, dulciuri, încălțăminte și altele, știind că dacă mă milogesc de ai mei, sigur primesc ce vreau, să nu mi se zică, „ești prea mare”, acele momente ale vieții în care nu puteai să stai locului fiindcă aveai prea multă energie în tine, când nu știai nici să scrii, dar tu, tot puneai niște litere la întâmplare sau făceai tot felul de valuri, unele cu întreruperi, altele care țineau tot rândul, după care să te lauzi că știi să scrii. Asta chiar era amuzant atunci, gândindu-te la primul cadou ce i l-ai dat mamei tale de ziua ei, cumpărat tot din banii acesteia, sau la primul cadou oferit tatălui tău de ziua lui, din banii tăi de buzunar, faptul că ai reușit să faci economie pentru o persoană la o vârstă fragedă, la evoluția timpului, la cum a trecut el pe lângă tine și la cum ai trecut tu pe lângă el, fel și fel de imagini, amuzante sau triste, ți se redau în fața ochilor, ce amuzant ar fi ca măcar pentru o zi, să mai fi acel copil râzgâiat ce ai fost odată, să uiți măcar pentru un minut de greutățile tale, să uiți de oamenii care te urăsc. Deodată, ușa îmi întrerupe momentul meu de meditație, era mama, tocmai ce venise de la etaj, da, acea ființă care-ți dă viață și care o să fie mereu în sufletul tău, la bine și la rău, cu timpul începând să te cerți cu ea și după ce nu mai e, să ajungi să o vrei înapoi, această mentalitate este imposibil de înțeles și nu numai, sunt sute, ba chiar mii de mentalități greu de înțeles. Aceasta ar fi una dintre ele, dar, într-un sfârșit, sunt sigură că o să ajungem să le înțelegem, odată ce acumulăm mai multă experiență în viață, pot să zic că am văzut alții mai mari decât mine, ce aveau peri albi și nu știau ce înseamnă a trăi sau a știi ce înseamnă o problemă, trăiau doar pe cârca părinților, fumându-le sau bându-le banii, amândouă se leagă între ele, viața și așa-zisa problema. Problema este dată de către viață pentru a fi rezolvată, chiar dacă pare grea, reușești într-un fel sau altul să ieși din ea, mai târziu începând să râzi că nu era chiar așa complicat cum ți se părea. Unii chiar se plâng că n-au bani și au probleme în viață, că-i lovește ghinionul și pentru ei numai este speranță, gândindu-se la sinucidere, dar ar trebui să știe, n-or să poată zâmbi la nemurire și nici să plângă până la nesfârșire , căci zâmbetul, fie el și fals, se așterne pe chipul omului, căci nu există om care să nu știe să zâmbească, dacă a făcut-o pentru prima dată, o s-o facă și pentru ultima oară. Vorbiind mai devreme de sinucidere, ar trebui să știe că sinuciderea este într-un fel un act de curaj dar și de frică, curajul de a-ți înfrunta moartea și a o provoca cu propria ta mână dar și frica de viață, de problemele ce urmează și faptul că n-ai gândit cum să învingi viața.
