Am cunoscut-o in liceu, o chema Anastasia, pe scurt, Ana. O fata inalta,cam pe la vreo 1, 65, cu ochi albastri si par negru. Dupa o relatie de 3 ani, o relatie minunata, o relatie care m-a facut sa inteleg ce e iubirea, o relatie care mi-a deschis ochii, o relatie care m-a facut sa ma simt viu, am parasit-o fara sa-i dau vreo explicatie, desi am iubit-o enorm.
Dupa luni bune in care am stat singur, dupa luni bune in care am incercat sa-mi revin si am avut o relatie, o relatie care a durat opt luni cu o fata foarte desteapta si independenta. Avea toate calitatile pe care un barbat si le-ar putea dori vreodata. Nu am putut sa o iubesc, niciodata nu am putut sa mai iubesc pe cineva in modul in care am iubit-o pe EA. Dupa relatia aceea nu am mai putut sa sarut, sa imbratisez sau sa tin la alta femeie.
Anii au trecut, iar eu am terminat facultatea si mi-am publicat cartea la care ma gandeam inca din liceu. Am avut succes, am devenit cunoscut, aveam bani, dar nu eram fericit, nu eram nici pe aproape. Intr-o zi, dupa o sesiune de autografe am ajuns acasa si am inceput sa fac curat in biblioteca, iar atunci o hartie a cazut dintr-o carte veche si prafuita, am ridicat-o si am citit numarul de telefon care era scris pe ea. Il stiam pe derost, era numarul ei. Care era posibilitatea ca dupa 15 ani ea sa aiba acelasi numar de telefon? Am sperat. Imi era teama sa sun. Doua zile am asteptat, m-am gandit, iar intr-un final mi-am facut curaj si am format numarul. Suna. Nu-mi venea sa cred ca suna. O voce firava imi raspunde si spune: „Stiam eu ca ma vei cauta intr-o buna zi". Nu-mi venea sa cred. Apoi am stat ore in sir si am vorbit, ne-am povestit unul altuia ce am facut dupa liceu, la ce facultati am mers, ce relatii am mai avut si toate cele. Am fost distrus cand am aflat ca are o relatie.
Am continuat sa vorbim zilnic, ma suna dimineata, pe la ora 9, vorbeam in timp ce isi bea cafeaua, mereu i-a placut cafeaua, tare si fara zahar, in schimb eu, eu preferam sa beau ceai, cat de dulce se putea, iar apoi ea pleca la munca si eu ma ocupam cu ale mele urmand sa o sun pe la ora 5 cand se intorcea acasa. Acum locuia in Brasov, se mutase din Bucuresti, zicea ca s-a saturat de aglomeratie, de zgomote si de oamenii rai. Am continuat asa luni, luni intregi, luni in care vorbeam la telefon de doua ori pe zi , asta pana cand s-a hotarat sa-mi faca o surpriza intr-o o zi super faina, prin iulie, ziua in care mi-a spus ca vrea sa ma vada si ca se indreapta spre Bucuresti. Am ramas blocat, nu am stiut ce sa spun sau ce sa fac. Imediat cum i-am inchis telefonul mi-am luat un tricou negru pe mine, m-am indreptat spre cea mai apropiata cofetarie si i-am cumparat prajitura ei preferata, era genul de persoana careia nu ii placeau florile si dulcegariile, dar care adora dulciurile.
Am asteptat-o in locul in care ne intalneam mereu in liceu, in locul in care ne-am sarutat prima oara, locul in care i-am dat sa asculte The doors prima oara, locul in care am scris de sute de ori numele noastre si locul in care ne-am jurat de mii de ori iubire eterna. Am asteptat-o 15 minute, parca trecuse o vesnicie. Dupa cele 15 minute de asteptare o vad indreptandu-se spre mine, am impietrit. Era asa frumoasa. La fel de frumoasa ca atunci cand am cunoscut-o . Inima imi batea din ce in ce mai tare. S-a oprit in fata mea, nu a scos niciun cuvant. Ma privea in ochi. S-a uitat la mine asa si eu la ea cam vreo 5 minute, apoi i-am spus „Buna, mi-ai lipsit!". Lacrimile au inceput sa ne curga siroaie, am strans-o tare in brate si am sarutat-o pe frunte. Dupa ceva timp, i-am dat drumul,i-am atins fata si am continuat sa ma uit la ea, i-am spus cat e de frumoasa, i-am spus cat de mult mi-a lipsit si ca nu am putut sa iubesc pe nimeni asa cum am iubit-o pe ea. Tot ce a putut sa-mi spun a fost „Atunci de ce dracu m-ai parasit asa?". Nu am avut puterea sa-i raspund pe moment, dar m-am adunat si i-am explicat ca pe vremea aia nu eram destul de matur pentru ea, i-am explicat ca nu am vrut sa-si piarda vremea cu un pusti imatur care o putea rani enorm, asa ca am preferat, pur si simplu, sa plec si sa o las sa creasca, am sperat ca voi putea sa-mi gasesc fericirea in bratele altei persoane, dar nu a fost asa. I-am spus ca inca o iubesc si ca eu cred ca intr-o zi vom fi din nou ca inainte.
-Vreau sa te sarut, mi-a spus ea cu o voce tremuranda.
-Dar scumpo, nu ar fi moral, tu esti intr-o relatie, iar eu nu pot sa distrug ceea ce ai cladit alaturi de el..
-Dar ce e moral in ziua de azi? Noi doi nu suntem oameni, noi suntem sentimente si trebuie sa ne dam frau sentimentelor, nu?
In momentul acela am sarutat-o, ah, cat de mult mi-au lipsit sarutarile ei, erau diferite, erau calde, erau pline de iubire.
Dupa acea intalnire ea s-a desparit de acel barbat, s-a mutat la mine,iar dupa un an ne-am casatorit,am calatorit, eu am mai publicat o carte, cartea noastra, cu si despre povestea noastra de iubire, care a durat mult, foarte mult, ar fi durat si astazi daca nu ar fi fost nenorocitul ala cancer, cel care a luat-o de langa mine cand aveam cea mai mare nevoie de ea. Sunt sigur ca de atunci e zilnic cu mine, chiar daca nu mai e aici fizic, ii simt caldura, o simt in spatele meu cand ii duc pe nepoti in parc, inca o aud spunandu-mi „te iubesc" inainte sa adorm, o simt oriunde ma duc si continui sa le spun tuturor despre povestea noastra de dragoste. Uneori o visez asa cum era ea, tanara, frumoasa, puternica, asa cum i-ar fi placut ei sa si-o aminteasca toti. Ea a fost o luptatoare, a fost o femeie buna, curajoasa si iubitoare, femeia care m-a facut sa fiu cine sunt azi, femeia care m-a invatat sa fac diferenta dintre bine si rau, femeia care mi-a schimbat viata, marea me iubire.
Sunt sigur ca intr-o buna zi ne vom revedea, cat de curand, iubito, cat de curand...
