un gram de medicină și unul de iubire.

Introducere

Mă numesc David și sunt student la medicină. Sunt anul 1 și ca orice student la medicină, învăț din greu. Pe lângă "statura" de student sunt și un scriitor trist. De ce sunt trist? pentru că m-am îndrăgostit. pentru că am iubit-o prea mult. pentru că am lăsat-o să plece când aveam cea mai mare nevoie de ea. Cine e ea? Nu știu. Nu mai știu cine este. Nu o mai recunosc.

Povestea mea a început când ne-am cunoscut prima oară, la bibliotecă. Purta o rochie albastră, un albastru de culoarea mării, cu pene, foarte multe pene. Părul ei era de un blond deschis, un blond ce eclipsa soarele. Ochii ei erau mici, erau genul de ochi în care te puteai pierde, iar pistruii de pe fața ei îi conturau personalitatea. Sandalele pe care le purta îi prezentau tiparul feminin. Se vedea că era o fată cuminte, de familie bună.

Mă uitam la ea și nu-mi puteam lua ochii. Ea răsfoia paginile unei cărți, "Crimă și pedeapsă" de Dostoievski. Eu eram acolo să-mi caut cărți pentru sesiune, ea pur și simplu adora lectura. Mi-am luat cărțile, m-am așezat la masa mea și am început să citesc la anatomie. Când am ridicat capul, am văzut-o plecând. M-am ridicat de la masă, am ieșit grăbit pe ușă, voiam să o întreb cum se numește, dar a fost prea târziu. Ea plecase. M-am întors înapoi în bibliotecă și am întrebat-o pe bibliotecară:

- Nu vă supărați, nu știți cum se numește domnișoara de mai devreme? am întrebat-o eu.

- Domnule, nu avem voie să divulgăm astfel de detalii despre clienții noștri, spuse ea.

Am lăsat-o baltă, nu aveam chef să mă cert cu ea. Mi-am luat catrafusele și am plecat înapoi spre casă.

Casa unde locuiam eu se afla pe strada Frunzișului. Locuiam împreună cu o băbuță de vreo 70 ani ce își închiria casa și încă 3 studenți. Casa era una bătrânească, dar avea o grădină mare în care îți puteai pierde timpul cu orele.

Am intrat în casă, iar băbuța mea a început să mă ia la întrebări.

- De ce ești așa abătut, tinere? spuse ea.

- Nu sunt abătut, sunt doar obosit, am spus eu.

- Îți este foame? Colegii tăi sunt în grădină, dacă vrei vă aduc ceva de mâncare.

- Nu mulțumesc, o să merg la ei, poate doar o cafea, i-am spus.

Am plecat din hol și m-am dus în grădină, unde într-adevăr colegii mei de breazlă se aflau acolo.

- Oh, dar cine a apărut, domnul doctor, spuse Andrei.

- Pe unde ai umblat? a spus la rândul lui, Mihai.

- Am fost în oraș, la bibliotecă, le-am zis eu cu un zâmbet fals pe față.

- Iar înveți? nu te-ai săturat de atâta carte? îmi spuse Andrei.

- Nu. Lăsați-mă pe mine. Ce este cu Ana, de ce nu e cu voi în grădină? Babuța a spus că sunteți toți, le-am zis eu.

- Nu știi? A plecat acasă la iubitul ei, vrea să se mărite, mi-a zis Andrei râzând.

- Să se mărite? E nebună cumva? De ce la vârsta asta? La 20 de ani?

- Da, zicea că nu mai vrea să trăiască de pe o zi cu alta cu un student, așa că a plecat la unul cu bani.

Am rămas surprins auzind toate astea. Ana nu era genul de fată ce umbla după bani, ci era o studentă ce își dădea silința. Urma facultatea de teatru.

Am plecat din grădină și m-am dus în camera mea.

Camera mea era formată dintr-un pat, un fotoliu unde îmi citeam cărțile de biochimie, biroul, unde îmi scriam gândurile în jurnal, un dulap și o lampă care mă ajuta când învățam până târziu. Pereții erau pictați în culoarea alb, o non-culoare, mai bine spus, care îmi amintea de spital.