- Prolog -
Stăteam acolo, înlemnită şi speriată, luată prin surprindere. Nu îmi imaginam că se va întâmpla ce s-a întâmplat. Inima mea plângea, chiar dacă lacrimile nu voiau să îmi inunde obrajii. Însă nu mi-am putut reţine un strigăt ascuţit, aşa că l-am eliberat în spaţiul infinit, şi l-am lăsat să se reverse asupra naturii moarte, îngheţate. S-a dus şi a zburat peste munţi şi văi, şi s-a impregnat în sufletele noastre unite pe veci.
Chiar şi cerul mă compătimea. Fulgi mari şi albi de zăpadă dansau frenetic prin atmosfera sumbră, la fel ca şi sufletul meu, agăţându-se, cu sau fără voie, de trupurile noastre nedespărţite, lipite unul de altul de parcă şi-ar putea oferi protecţie şi căldură. Îl priveam cu atâta neîncredere şi dorinţă, de parcă eram sigură că exact în acel moment avea să se trezească şi avea să mă îmbrăţişeze cum numai el ştia să o facă, avea să mă sărute dulce şi tandru, introducându-mă în mica mea lume în care noi doi eram personajele principale. Nişte marionete ghidate de viaţă, care, împotriva dragostei şi a raţiunii, au renunţat, pentru că viaţa le-a impus-o.
Conştientul meu ştia că este imposibil, şi că nu avea să se mai trezească vreodată, cel puţin nu pe lumea asta. Dar inima îşi plângea de milă şi era zdrobită de această durere desprinsă dintr-un coşmar întunecat, care o devora cu sânge rece, şi, în acelaşi timp, îi impunea să nu renunţe, ci să îi reziste. Era prea mult pentru oricine, oricât de experimentat ar fi fost cu privire la viaţă. Dar dacă aceasta mă învăţase ceva, era faptul că eu trebuia să mor. El era mort. Eu eram el. El era eu.
M-am ridicat de pe zăpada rece şi umedă, mi-era atât de frig şi îmi doream să trec cât mai repede la treabă. Tot ce puteam auzi erau bătăile mult prea rapide şi ritmate ale inimii mele, care parcă făcuseră un pact cu natura mută de a mă înnebuni definitiv. Cu cât mai repede, cu atât mai bine.
Viaţa este ca un joc de şah. O luptă imprevizibilă asupra viitorului schimbător, ce depinde de fiecare decizie luată cu fiecare pion în parte. O nebunie colosală şi o dependenţă de a câştiga, ce te împiedică să te bucuri de frumuseţea şi grandoarea jocului. Te afunzi atât de mult în raţiune încât uiţi că trebuie să simţi care va fi următoarea mutare. Nu uita că e lupta ta, nu a altcuiva, şi trebuie să o şi gândeşti, dar să o şi simţi!
Dar dragostea, este mai mult de atât. Dragostea este prea puternică pentru a avea motive să crezi în ea. Dragostea este asemenea unui drog. Atâta timp cât îţi este administrată doza ideală pentru a îndepărta durerea şi grijile, totul este perfect, dar, după un timp, nu o să îşi mai facă efectul, şi o să îţi doreşti din ce în ce mai multă. Iar în momentul în care nu vei mai avea de unde să obţii drogurile, te vei afunda în depresie şi totul se va dărâma peste tine şi îţi va transforma micul paradis într-un Iad de proporţii imense.
Poate că acestea au fost cele mai mari greşeli ale mele. Prima, că am cedat în faţa vieţii şi i-am permis să mă metamorfozeze într-un pion în propriul joc, un soldat în propria-mi luptă. Şi cea de-a doua, pentru că am devenit dependentă de cel mai periculos drog, şi când acesta a fost distrus, viaţa mea a fost instantaneu sfârşită.
Dar nu mai conta până la urmă, cred că tot ce voiam să demonstrez era că puteam, măcar pe ultimul drum, să fiu sinceră cu mine însămi. Zăpada masivă mă ajuta foarte mult. Nici maşina de salvare, nici cea de poliţie, nu ajunseseră încă, aşa că aveam un avantaj ce nu putea fi ratat. Dacă voiam să îmi pun capăt zilelor, cu siguranţă acum era momentul. Dacă mă vor prinde, îmi voi petrece tot restul vieţii într-un sanatoriu specializat pe nebuia ce provoacă moarte, poate chiar vor susţine că eu l-am omorât. Şi nu e adevărat? Ba da, bineînţeles că este. Eu am fost de vină, eu am provocat accidentul, eu i-am atras atenţia. Eu l-am asasinat practic.
Este cel mai ucigător lucru, să ştii că tu, da, tu, ai omorât cu bună ştiinţă persoana la care ţineai cel mai mult pe lume. Simplul fapt că eşti conştient că nu o vei mai putea recupera vreodată este năucitor. Să îţi dai seama că nu îi vei mai simţii niciodată răsuflarea parfumată şi pielea fină şi..inima plină de bunătate şi modestie. Şi că nu va mai fii alături de tine să te convingă să zâmbeşti şi să treci mai departe, indiferent de situaţie..Şi să ştii că ţi-ai făcut-o cu mâna ta, şi că nu ţi-a făcut-o vreun duşman sau oricine altcineva care îşi doreşte să te vadă distrusă. Să ai mâinile pătate de sângele persoanei iubite şi să te simţi ca un criminal..ceea ce tocmai am devenit eu.
Mă simt atât de infectă, şi îmi doresc să ţin oamenii cât mai departe de mine, pentru a nu îi contamina şi pe ei cu bacteria molipsitoare ce m-a stâpânit pe mine. Prind putere şi fac un pas, şi încă unul, şi altul, până când ajung la maşina ce îi aparţinea lui. Împing scaunul pe care stătea el şi descopăr sub el un cuţit lung, argintiu şi bine finisat, ce garanta sută la sută moartea imediată şi instantanee.
După ce l-am studiat îndelungat, m-am gândit la un mod în care aş putea să sufăr cât mai puţin, şi mi-am dat seama cât de masochistă pot fi. Trebuia să mor în chinuri pentru a îmi învăţa lectia, şi am hotărât să îl înfig drept în inimă, căci cea mai mare concentraţie de durere este acolo. Fără vreo urmă de regret, l-am avântat rapid şi l-am împins acolo, după care m-am prăbuşit pe neaua moale, răsuflând greu şi scofâlcindu-mă de durere. Sângele a început să se împrăştie în jurul meu, şi l-am simţit zvâcnind prin gaura făcută de lamă. În jurul meu, a prins forma unor aripi bine conturate, în timp ce eu îmi dădeam ultima suflare. Singurul gând care m-a curpins pe această ultimă sută de metrii, la contacul cu moartea a fost probabil un lucru pe care mi l-am imaginat.
-Supravieţuieşte!, părea să-mi fi şoptit cadavrul îngheţat de lângă mine.
