Iridescent

// unu //

- Mami, tu crezi că am picioare imense?

- Cine ţi-a spus asta? mă întrebase ea, îngrijorarea citindu-se în ochii ei caramelizaţi.

Am înghiţit în sec, neştiind dacă ar trebui să-i spun mamei mele adevărul. După un scurt moment de gândire, am decis că Jessica nu merită să fie protejată, având în vedere că vorbeşte fără să gândească. Dar poate vorbele ei sunt adevărate...

- Jessica, răspund rapid.

- Jessica, prietena ta? De unde a mai scos-o şi pe asta?

- Hm, de pe gură?

Vroiam să-i spun că poate picioarele mele sunt imense, că poate are dreptate, dar, în schimb, am tăcut. Nu ştiu de ce am început să am dubii în privinţa corpului meu. Înainte nu mă gândeam de două ori dacă să port o fustă sau să mânănc o prăjitură. Dar acum...

E ciudat cum părerea unei persoane o poate schimba atât de mult pe a ta. Nu am ştiu până acum puterea unui cuvânt. Nu am ştiu că pot durea mai tare decât orice armă.

Mama a scuturat uşor din cap, probabil gândindu-se la generaţia din ziua de astăzi. Se apropie cu paşi mărunţi către mine, aşezându-se şi ea pe canapeaua din material negru. Nu ştiam pentru ce să mă pregătesc; poate avea de gând să-mi dea dreptate, mama fiind unul dintre cei mai sinceri oameni pe care-i cunosc, sau poate avea doar să se holbeze la mine în continuare.

- Ce culoare au ochii tăi?

Pe faţă mi se aşternuse nedumerirea în urma întrebării primite de la mama. Asta chiar nu avea nici o logică...

- Dar asta nu are nici o legătură cu ceea ce am zis eu... am încercat să-mi ascund privirea confuză, dar se pare că nu prea îmi reuşea.

- Răspunde la întrebare.

Am înghiţit în sec.

- Verzi.

Eram şi mai confuză decât înainte. Eu îi ceream ei sfatul despre picioarele mele imense, iar ea mă întreabă despre culoarea ochilor mei. De parcă nu ar ştii deja culoarea lor... Dar poate asta e vreo terapie părintească ciudată.

- Nu, îşi scutură capul blând, cu un mic zâmbet pe faţă. Sunt un verde închis, care la lumină pare albastru. Ochii tăi sunt frumoşi. Ce culoare are părul tău?

- Blond-şaten, i-am spus, fără să mai încerc să comentez.

Îşi duse mâna mică spre părul meu prins într-o coadă de cal, aranjându-mi căteva fire rebele care îmi cădeau pe faţă. Colţurile buzelor se ridicară, transformând zâmbetul mic într-un rânjet de toată frumuseţea, în acest timp privirea nepărăsind-o pe a mea.

- Multe persoane ar vrea să aibă culoarea părului tău. Dar nici cu cea mai scumpă vopsea n-ar putea să o obţină, afirmase, lucrul acesta fiind mai mult decât sigur pentru ea. Părul tău e frumos. Parcă era mândră că am moştenit culoarea de păr de la ea, chiar dacă se vopsise roşcată pentru că înceapea să încărunţească.

Stăteam tăcută în continuare, aşteptând următoarea întrebare. Şi ce surpriză am avut când vedeam că nu mai vine! Probabil a terminat de enumerat toate trăsăturile care meritau lăudate la înfăţişarea mea, pentru că altele nu mai există, după părerea a mea. Să fim serioşi, bustul e prea mic pentru o fată de vârsta mea, iar venele mi se văd prin piele extrem de tare. Nici coşurile de pe frunte, din cauza bretonului dat într-o parte, sau punctele negre de pe nas nu mă ajută. Sau puţinii pistrui de pe obraj formaţi de soare. 

Dar, după părerea mamei, ar avea prea multe trăsături de menţionat. Încep să-mi dau seama că eu şi mama avem opinii total diferite în legătură cu persoana mea.

Eu, încep să cred, mulţumită Jessicăi care m-a făcut să mă privesc total diferit, că sunt o fraieră grasă, pe când mama vede doar ce e mai bun în mine. Cum poate să facă asta, când e clar că eu nu am nimic de apreciat?

Tatăl meu apăruse din dormitorul lui şi al mamei, îmbrăcat lejer, în blugi şi un tricou. Mă sărută apăsat pe frunte, rugând-o pe mama să vină cu el la cumpărături. Înainte să-l urmeze pe tatăl meu afară din bloc, îşi luă geanta din cuier, întorcându-se spre mine:

- Tu eşti frumoasă.

Poate că vroia să mai vorbească cu mine după ce se întorcea de la cumpărături; nu ştiu. Poate că vroia să-m cumpere însfârşit cartea după care tânjeam de mult timp; nici asta nu pot să ştiu. Poate vroia să petrecem timp în familie, doar noi trei; habar n-am.

Pentru că, după trei ore de la plecarea lor, asistenta unui spital m-a sunat să mă înştiinţeze de moartea lor.

aveţi aici primul capitol din Before Rain. yay. chiar sper să vă placă, şi cum ieri nu am postat nici un capitol la vreo poveste de a mea, vreau să spun asta acum:

RIP Paul Walker