Constringerea

Cînd răsare luna

Știu că mă privea, chiar și el știe că știu, dar nu contenește să mă țintuiască cu privirea. În orice caz, simt furnicături de la Atlas pînă la ultima vertebră deja de o jumătate de oră. Tot acest interval de timp suport o tăcere mortală la distanța de un metru.
Încerc să mă concentrez pe rană, ceea ce reprezintă adevărata mea problemă, nu intrusul, din cauza căruia am primit-o. <La naiba>, n-o pot regenera, ceea ce e tot parte din vina lui. Îmi trec mîna prin păr, <Cred c-o să am nervoză>, înc-o cicatrice în colecția mea de suvenire de luptă.
Tăietura începe un pic mai jos de genunchi, prelungindu-se într-o linie ce-mi despică partea laterală a gambei, și e plină de pămînt. <Minunat! E cea mai fericită zi din viața mea!> Mi-o spăl atent și-l văd cum strîmbă din nas la fiecare picătură pe care o torn. Am returnat ulciorul de sticla fetei care mi l-a adus și am început să mă concentrez pe regenerare. De la început, trebuie să simt energia vitală a fiecărei celule din perimetrul rănii și să stimulez creșterea celor neatinse și eliminarea celor moarte. Apoi, urmează unirea părților și sigilarea rănii pînă la piele cu un strat de celule noi.
- Oh Doamne! Ce-i asta?! Cum ai făcut asta?! Te doare? Începu bulversat să se înnece cu vorbele intrusul, iar eu izbucnesc în rîs.
-Bine, deci poți vorbi.
-Sigur că pot, ce credeai că sunt surdo-mut? Nici orb nu sunt, așa că explică ce-a fost asta! Se holbă el la locul în care s-a format o lungă linie rozalie.
Fata care îmi aduse ulciorul reveni, alergînd cu unguientul de cicatrizare în mînă.<Mda, se vede că e novice>
-Doamnă, v-am adus unguientul, rog să-mi iertați neglijența...
-Uită, nu am nevoie.
Ca de obicei fetele se sperie de tonul cu care mă adresez, nu vreau să fiu amabilă sau prietenoasă cu oamenii de care nu sunt legată, cu toții sunt la fel, nu sunt un actor ca să joc teatru, le va fi de ajuns un răspuns cinstit și serios.
-Dar, Doamnă, dacă nu vă atribuiți unguientul va rămîne cicatrice, ca de la orice taietură majoră, adăugă fetița îngrijorată.
-Știu, cine mă crezi? Nu-mi vezi gradul după uniformă, nu crezi că la o așa etapă ar trebui să știu cum se finisează o regenerare?
-Dar va rămîne cicatrice și sunteți atît de tînără..ochii novicei se opriră asupra uniformei. Pe marele Imperiu, sunte-ți Leya! Exclamă ea pe jumătate fericită, pe jumătate speriată de gafa pe care a făcut-o.
-Mai scutește-mă și dispari, am oprit-o eu înainte să îmi sară în cap cu toate întrebările și opiniile despre gradul meu.
M-am întors fața către intrus și văd că așteaptă un răspuns imediat.
-Deci?Mă îndemnă el să-i explic<Și la ce explicație se așteaptă?>
-Rănile sufletești sunt mult mai grave decît ceea ce ai văzut tu acum, răspund eu, dar văd că nu înțelege și oftez. Durerea de aici, arăt eu spre picior, se află doar aici, zic și arăt spre cap. E ca o iluzie pe care o formează creierul pentru a spune că ceva e în neregulă, deci, dacă e o iluzie, o pot anihila cu un mic efort de concentrare. Dar ce se află aici, mă întind eu ca să-i pun mîna pe piept, aproape de inimă, nu poate fi controlat mereu de asta, am spus eu și i-am dat un bobîrnac în frunte, zîmbind.
Prima dată mă surprind că mă hlizesc prostește la cineva. Poate nu e ziua mea norocoasă, dar eu doar nu cred în noroc, ci în disciplină. Trebuie să mă iau în mîini.
O consilieră se apropie de noi.
-Leya, Împăratul vrea să te vadă, rostește ea mașinal, așteptîndu-mi încuviințarea.
Dau din cap și mă ridic de pe scaunul lung din marmură, și-apoi îmi amintesc de el.
-Stai aici și să nu scoți nici un sunet, încerc să imit tonul indiferent și serios pe care-l utilizez într-un mod natural de obicei, dar cînd mă adresez intrusului tonul serios pare mai mult îngrijorat și indignat.
Îmi dreg vocea și mă întorc brusc mai ca să dau în consiliera roșcată.
-Intrusul ar trebui să te însoțească, adăugă rece femeia.
Am încuviințat și i-am făcut semn să mă urmeze, evitîndu-i privirea.
Cu încetul gălăgia din salonul palatului se estompă, unicul sunet rămas fiind ticătul tocurilor cui ale consilierei. Îl simțeam prea aproape de spatele meu, îi auzeam chiar și respirația ca un mormăit ușor și plăcut, mult mai plăcut ca scîrțîtul tocurilor roșcatei pe podeaua de granit. Enervant de plăcut. Am parcurs astfel cele șaptezeci de trepte largi și late care duceau spre camera de vizită a Împăratului. Consiliera se întoarse brusc, făcînd ca creții ei de foc să se zbenguie amuzant pe lîngă față.
-Merg să văd dacă e disponibil. Așteptați.
Acum a venit momentul să mă gîndesc la ce, oare, voi spune Împăratului. De ce am lăsat în viață un intrus ce a căzut de nicăieri pe perimetrul meu de luptă, și de ce îl apăram de răzvrătiți? Și de ce l-am adus aici? Nu-i pot spune nicidecum că, odată ce m-am uitat în ochii lui m-am simțit ca un fir subțire de metal atras de un magnet enorm. Alung această amintire penibilă din minte și mă întorc brusc la o sutăoptzeci de grade ca să-i spun ceva, dar, deodată mintea mi se golește de toate gîndurile posibile, pentru că era cît pe ce să-i întîlnesc buzele. El expiră sacadat, ușor șocat, iar eu îi inhalasem respirația înțepenită.
-Să nu spui un cuvînt, șoptesc eu dîndu-i o palmă în umăr ca să facă un pas în urmă. Nu ți-a spus nimeni că nu e politicos să invadezi spațiul personal al oamenilor?Mă strofolesc, dar observ că nu aude nimic din ce-i spun, el, uitîndu-se încă la buzele mele.
Oftez și mă întorc.
-Să nu spui un cuvînt cînd intri, repet eu, te așezi în genunchiul stîng, sprijini mîinile de genunchiul drept și mă lași să vorbesc.
-Da, Boss, aprobă el sarcastic tocmai în momentul în care conseliera deschide ușa, făcîndu-ne loc să intrăm.
Parcurg jumătate de distanță dintre ușă și tron, mă așez în poziție și trag cu ochiul spre stînga, controlînd dacă face totul corect. Simți că-l privesc și-și curbă buzele în zîmbetul "știi-că-pot-orice". Chicotul Împăratului îmi distrage atenția, sau mi-o atrage? La ce ar fi trebuit să fiu atentă? <Sigur că la Împărat>. Mă ridic studiîndu-l și mă întreb ce este atît de amuzant.
-Scumpa noastră Leya, exclamă Împăratul.
-Ați dorit să mă vedeți, Maiestate? Întreb eu ca să trag de timp pentru ca să număr cîte persoane asistă la conversația noastră(un simplu reflex format încă din vremurile academiei): doi paznici, patru consilieri, două servitoare, Împărăteasa ca întotdeauna lipsește, nu-i plac vorbele despre război.
-Da, răspunde. Văd că ai nimerit într-o situație interesantă, spune el uitîndu-se spre intrus, iar eu încerc să mă stăpînesc să nu-i scot ochii cu care se uită hîtru la el.<Uită-te la mine!>.
-Nu am vrut să-l las pradă răzvrătiților, îi atrag eu atenția din nou spre mine. A aterizat aproape de mine și am crezut că ar fi bine să-l studiem.
Împăratul clătină gînditor din cap.
-Bine, foarte bine acționat, ca de obicei. Sper că vei avea grijă de el, adaugă el după o pauză.
-Poftim? Întreb eu șocată, la care el îmi răspunse cu o privire rece supunătoare.
-Ești unica care a urcat peste gradul de comandant de oști la așa o vîrstă, apreciez asta, dar și unica care nu și-a găsit perechea, la așa o vîrstă.
Dau ochii peste cap ca un copil neascultător care își primește morala de la părinte și mă întorc fără ca să-mi iau rămas bun. De ce trebuie să menționeze asta la fiecare întrunire. Am doar nouăsprezece ani, ce contează că media de găsire a perechii este la zece ani..Totuși ce legătură are intrusul cu asta?
-Și încă ceva, Leya, mă întorc cu o mină ce-mai-vrei-de-la-mine. Ultima ta avansare a fost, pare-mi-se, cu cinci luni în urmă, zîmbi el, ai dus mai mult decît destule bătălii pentru ca să pot să te majorez.
-Deci, îi răspund eu la zîmbet.
-De mîine faci parte din garda specială, poți scăpa de uniforma asta neagră.
Mă înclin recunoscătoare, iar el îmi face semn să ies.
-Cît despre tine, tinere, aș avea cîteva întrebări.
Mă întorc a nu știu cîta oara cu fața la Împărat, de data asta simțind cum nivelul adrenalinei a depășit norma. Mă uit la intrus făcîndu-i semn să nu scoată vreun cuvînt de prisos, dar cred că nu mi-a înțeles gîndurile.
-Nu cred că vă pot răspunde la vreo întrebare, i-o tăie el.
Sprîncenile Împăratului se ridicară, formînd o curbură uimită și stufoasă.
-Nici să te prezinți nu poți? Întrebă el amuzat cu un iz de dispreț, pe care-l poate simți doar cel care-l cunoaște bine.
-Desigur, bombăni el, Frederic...mă numesc, adăugă el după o pauză.
Mă uit la scena aceasta ciudtă din fața mea și sunt inundată de două intenții cu care mă lupt din greu. Prima e să izbucnesc în rîs, a doua e să-l scot din ghiarele Împăratului, care pot fi mai periculoase, decît par. Între timp mă apropii tiptil de Frederic ce stă și bolborosește ceva bîlbîit, îi ating spatele, semn ca să se încline și să se retragă.
-Vă mulțumesc pentru tot, mă înclin la rîndul meu Împăratului și-l împing pe Frederic din camera de vizită.
Încetinesc doar la distanța la care sunt sigură că Impăratul nu va sări din cameră cu o lesă și un veterinar pentru a-l prinde pe Frederic în colecția sa de animale rare. Panica începe din nou cînd aud țocăitul tocurilor conselierei.
-Frederic, îl strigă roșcata care-i întinde un card-cheie.
-Mulțumesc, spune el nesigur. Ce e asta? Mă întrebă apoi.
-Cheia de la apartament, spun eu.
-Nu ți-a spus nimeni că nu e politicos să invadezi spațiul personal al oamenilor? Zîmbi el sarcastic uitîndu-se la mîna mea care-i strîngea cămașa la spate.
Mi-o retrag instantaneu, ștergîndu-mi-o de pantaloni, de parcă ar fi murdară.
-Să vedem în ce apartament stai, schimb eu tema discuției, introducînd cartela într-un stand informativ de la marginea străzii.
-Bloc B1, etajul 9, camera 1011B, citește el nesigur.
-E cea mai frumoasă zi din viața mea, rostesc sacadat și ironic.
-De ce? Se hlizi. Sunt vecinul tău? Adăugă el nonșalant, de parcă nu l-ar deranja.
-Mai rău, spun eu folosind cristalul de transportare și intru în clădire deodată, neuitîndu-mă dacă mă urmărește sau nu. Mă va găsi oricum, tropăi enervată că m-ai putea auzi de partea cealaltă a Imperiului.